Curgeau prin noapte razele de Lună
Ca o cascadă-n care stropi de gânduri
Aleg un Rai în care se adună,
Privind spre amintirile din prunduri.
Pietrișul de acolo-i mângâiere,
E ce-a rămas din tot ce-a fost să fie
În clipele trecute-n adiere
Din timpul ce mi-a fost o viață, mie.
Cu sufletul pe margini de cascadă
Mă întrebam de-s gânduri ori destine,
Când se-adunau și îmi erau dovadă,
Căci nu era niciunul fără tine.
14 mar. 2026
Când primăvara-n muguri părea că se deșteaptă
Și vârfurile ierbii-ncepeau a se-nălța,
Din scara de-anotimpuri, s-a scufundat o treaptă
Și s-a trezit pământul acoperit de nea.
Pe câmpurile albe, abia întorși, cocorii
Ar vrea să-nceapă dansul, dar pașii obosiți
Mai lasă doar în gânduri și-n ochi speranța-n zorii
Cu nori plângându-și soarta, de Soare copleșiți.
O noapte friguroasă, încet-încet, se lasă
Pe lumea cu o treaptă căzută în trecut,
Prin ceruri se mai stinge o lacrimă aleasă
Din miile de stele ce, încă, n-au căzut.
E, totuși, primăvară și-n muguri par să fie
Doar vise care poartă o mare bucurie.
Din vol. “Aripi de azur”
Te-am strâns în brațe
de atâtea ori
în visuri,
încât gândurile
mi-au devenit
strângătoare de tine.
Te-am privit
de atâtea ori
în poze,
încât privirile
mi-au devenit
privitoare de tine.
Mi-am promis
de atâtea ori
că te voi întâlni,
încât promisiunile
mă vor face
să-ți caut privirea
atunci când
mă vei strânge
în brațe
și te vei înveli
cu mine.
Aștept, prin depărtarea-n care ești,
Să-ți cânte primăvara ce m-apasă
C-un vis în care mi te risipești
Ca o tristețe de neant atrasă.
De-o fi o doină cântecul acest,
Închide ochii, lasă-te purtată
Spre visul meu, ce-ar căpăta un rest
Din tot ce însemnase altădată.
Și n-ar conta că e atât de mic
Atunci când vine dintr-o așteptare
A primăverii care, din nimic,
Așterne în speranță o culoare.
Va crește visul, îl voi crește eu
Cu amintiri, cu vechile povești,
Cu lacrimi ce se-ascund în dorul meu
Trimis în depărtarea-n care ești.
Din vol. “Aripi de azur”
A fost o zi pe care n-am s-o uit
cum n-aș putea uita mireasma zilei
în care ploaia, sub imperiul milei,
s-a scurs din norul negru, adormit,
și a scăldat cu stropi de apă vie
natura, îmbiind-o să învie.
Eram la umbră de stejar bătrân
și dormitam alături de izvorul
ce, în pădure, completa decorul
în care, liber, gândul să-mi îngân,
iar adierea unui vânt molatic
șoptea spre o sclipire de jăratic:
Nu poți să te ascunzi, prințesa mea,
de tatăl tău, tu, rază de lumină,
iar de arșița zilei nu ai vină,
căci singură nicicând nu ai putea
să-ncingi atât de tare o țărână
ca nici măcar o floare să rămână.
N-ai cum! Destinul tău nu-i separat
de-al razelor ce pleacă dinspre Soare
dând pe Pământ și viață și culoare,
dar tu, prin frica ta, ai demonstrat
și tuturor ai dat acum de știre
că nu ești doar o rază, ești iubire.
Din vol. “Eterna căutare”
E atât de rece!
Ploaia, cât cuprinde,
Vine să înece
Zările murinde.
Vântul se pornește
Ca la o comandă;
Nori ce prăbușește,
Par, pe cer, ghirlandă.
Peste-o zi ce trece,
Seara ce-o să vie,
Crede că mă-ntrece
În melancolie.
Plouă englezește,
Plouă ca-ntr-o toamnă
Care își dorește
Nori, cu tot ce-nseamnă.
E atât de rece!
Vântul se pornește …
Peste-o zi ce trece,
Plouă englezește.
Din vol. “Cântecul visurilor”
În fiecare zi, de-ar fi doar soare,
Nu ți-ai dori să vezi măcar un nor
La umbra căruia s-alinţi un dor
Ce nu vrea să se piardă în uitare?
Iar dacă norul îți aduce ploaie,
Nu-i, oare, bucurie pentru flori
Ce râd în soare însă, uneori,
Se ofilesc în marea lui văpaie?
Sunt bucurii ce se adună-n viață,
Cuprinse între pietre de hotar
Și nu admit balanță sau cântar.
Când soarele sau norii te răsfață,
Tu s-o trăiești frumos, așa te-nvață,
Căci, altfel, dulcele va fi amar.
Din vol. "Oare"
Acolo unde norii îmi veghează
Pustiul dintr-o rupere de lume,
Îi cer singurătății să-mi rezume
Din clipe ce au fost, doar ce contează.
Cerința mea o face să se-nmoaie
Și nu mai pare o singurătate
Atunci când, în priviri înfrigurate,
Revăd ce-a fost, în stropii reci de ploaie.
Se cern din nori, din lumea nepătrunsă
A celor care nu mai vor să fie
Prezentului izvor de apă vie
Și viețuiesc în lumea lor ascunsă.
Încearcă, iar, prin gânduri să însemne
Ce-au fost cândva, demult, la vremea lor,
Dar foarte multe n-au trecut de nor
Crezându-se, de rezumat, nedemne.
Și-n lumea mea din ruperea de lume,
Cuprins în stropii celor ce contează,
Sunt fericit că norii îmi veghează
Ce-a vrut singurătatea să-mi rezume.
Din vol. “Aripi de azur”
Când privirea ta se-nchide pe un umăr ce-o așteaptă,
Gândurile mele urcă scara viselor o treaptă
Și aleg doar visul care-ți face noaptea sărbătoare:
Cel cu noi pe-o plajă goală, îmbătându-ne de Soare.
Mai târziu, pe-o altă treaptă, îți aleg de printre visuri,
Pe cel mai frumos: acela când parcurgem paradisuri
Încărcate de iubire, fără nori și văi de plângeri,
Peste lumi obișnuite cu plutirile de îngeri.
Răsuflarea ta-mi va spune când, în visuri, vrei odihnă …
Numai gândul tău șăgalnic, dintr-un vis, nu are tihnă
Și pornește-n sus pe scară, urc-o treaptă, înc-o treaptă,
Caută un gând prin visu-mi și sărutul lui așteaptă.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Când visul tău devine o poveste
Și, la cafea, se-amestecă prin clipe,
În gândul meu se furișează planul
De-a deveni în ea samariteanul
Finalului dorit să se-nfiripe.
Din întâmplare, chiar de ziua noastră,
A fost ca-n visul tău să intru iară,
Să intervin, să-i schimb deznodământul,
Să fac povestea să își ia avântul
Și, la sfârșit, perfectă să apară.
Am reușit! Nimic nu-ți mai lipsește,
Eu sunt eroul tău în visul care
A devenit povestea dimineții,
A zilei chiar, de mă gândesc, a vieții
Cu bucurii nepuse la-ncercare.
Din vol. “Aripi de azur”
Daniel Vișan-Dimitriu 