Nu mai erai. În locul tău, un gol

Îmi cuprindea privirile pierdute

În amintiri lipsite de control

Ce se scurgeau din brațe desfăcute.

Voiam să le mai strâng și să mai simt

O răsuflare caldă, cunoscută,

Să mai apropii buze ce consimt

Atingerea de suflete cerută.

Voiam să le desfac și să privesc

O siluetă ce se-ndepărtează

Lăsând în urmă doruri care cresc

În gânduri ce se nasc și lăcrimează.

Voiam să le desfac dar și să strâng

În brațe de atât de multe clipe,

Un suflet care mă făcea să plâng

Prin visul ce-așteptam să se risipe.

6 oct. 2026

Când trăgea la școală chiulu’,

Se-ascundea-n fund de grădină

Și, în liniște deplină,

Se gândea la Honolulu.

Iar acolo, pe o plajă

De ocean cât vezi cu ochii,

Fără pantaloni sau rochii,

Indigene stau de strajă.

Au aflat că, de o vreme,

Vine-un gând și spionează

Trupurile ce visează

Feți-Frumoși c-o să le cheme

Și-au trimis în zare gânduri

Să-l abată ori să-l lege,

Dacă nu le înțelege,

Prin răscrucile de vânturi.

De atunci, când trage chiulu’,

Se gândeștei în grădină

La bătaia ce-o să vină

De mai pleacă-n Honolulu.

4 oct. 2026

Pescarul de la Balta Verde,

Încins de-o sticlă de rachiu,

Văzu pe mal o coțofană

Pe care-i greu să v-o descriu,

Căci starea lui trecu prin ceață

În mintea mea de păcătos

Și-o transformă în Zâna Bălții,

C-un zâmbet cald și drăgăstos.

-Pescar pierdut în tihna vieții,

Ce ți-ai dori mai mult acum,

Când straiele îmi sunt din frunze

Și se împrăștie pe drum?

Cum s-a răspuns, nu sunt prea sigur:

Pescarul, eu? Chiar nu mai știu,

Căci vorbele, pe malul bălții,

Au fost: “O sticlă de rachiu!”

3 oct. 2026

Pe stânca adâncită în cărare,

Mai picura copacul frunze reci,

Și le privea aceasta cu mirare

Când se credeau în locul lor de veci.

Erau atât de-ncrezătoare, ele,

Încât pe stâncă își lăsau contur,

Fiind în gândul frunzelor acele

Că pentru suflet e doar un sejur

Și va pleca, lăsând pe-o stâncă plată

Un semn c-a petrecut și el pe-aici

O viață într-o frunză dantelată,

În legănarea unor ramuri mici.

Nu se gândeau la vântul ce-o să vină,

La ploile ce vor porni șuvoi,

La albul iernii, care-o să devină

Lințoliu pe conturul lor de-apoi.

Dar stânca le primea cu bucurie,

Le-adăpostea, uitând că-s frunze reci

Și îi plăcea culoarea aurie

A celor risipite pe poteci.

2 oct. 2026

Alintând copacii, gândul meu se lasă

Moale ca o umbră într-o reverie

Sau ca stropul unic dintr-o ploaie deasă

Care se întoarce-n nor, pe veci să-i fie.

El nu știe legea norilor, nu știe

Cum apar, cum pleacă alungați de vânturi,

Nu-și imaginează vremea ce-o să fie…

El viseaz-o lume, plină-n cer, de cânturi.

Fulgerul să-i fie joc de artificii,

Tunetele – tobe-n ample simfonii,

Curcubeul – scenă cu euridicii

Colindând voioase, cu Orfeu, câmpii.

El e stropul …altfel și trăiește-n visuri

Câte-o rătăcire-a ploii în tumult

Care cade… cade-n lumea cu abisuri

Cum, la mine-n gânduri, n-a mai fost demult.

Strop străin de fire, strop de apă tare,

Cazi, coboară-n lumea codrilor bătrâni

Prinși în strălucirea razelor de Soare

Și urmează-ți soarta! N-ai cum să amâni.

Din vol. “Aripi de azur”

Fluturii de noapte măsurau lumina

Unor felinare duse-n lumea lor

Ca străjeri la mese ce umpleau grădina

Și la iubitorii șoaptelor de dor

Căci erau acolo-n mijloc de pădure,

Criticii de artă, stele din cuvânt,

Oameni care vieții au jurat să-i fure

Clipe care-nseamnă raiul pe pământ.

Pe o scenă-n mijloc, prinsă-n reflectoare,

Se cântau balade, cântece de jale,

Se-ntreceau pe scenă voci de amatoare

Ori de-acei cu premii internaționale.

Ascultau mesenii muzica-n grădină ,

Dar părea aceeași, nimeni n-o simțea,

Până când o voce, parcă în surdină,

A-nceput un cântec ce ademenea.

Cine cântă, oare? – Șoaptele mirate

Se-ascundeau în gânduri, lacrimi pe ascuns

Căutau să treacă-n jur neobservate,

Dar la întrebare … n-au găsit răspuns.

Nu era pe scenă, nici sub reflectoare,

Se-auzea cum nimeni n-a mai auzit.

Din adâncul vremii și nemuritoare,

Vocea din pădure i-a înmărmurit.

29 sep. 2026

Într-o seară de prin toamnă,

Furișându-se discretă

Pe alei, o siluetă

Micșora o depărtare,

Producându-mi frământare:

Oh, ce doamnă!

Ochii noștri se-ntâlniră

Pentr-o clipă, dar … minune:

Parc-aveau ceva a spune

Și sticleau cumva a sete

Când noi gânduri, incomplete,

Se porniră.

-Bună seara, dragă doamnă!

-Seară bună, dumitale!

Politeți fundamentale,

Ce să spun!? Acesta este

Începutul de poveste

Dintr-o toamnă.

27 sep. 2026

Te-aș invita, iubita mea,

acolo unde toamna scrie,

pe suflete în armonie,

răvașe cum scria cândva.

Pe-al meu ar scrie: “Tot mai simți

cum sângele îți năvălește

când ea privirea și-o oprește

asupra ta, ca s-o alinți?”

Eu i-aș răspunde-ndată: “Da!”

și ți-aș ascunde conținutul,

dar n-aș putea-nfrâna sărutul

și-alintul care ți-ar plăcea.

Pe-al tău ar scrie: “Când îl vezi,

mai simți la fel, că mergi prin visuri,

prin ceruri ori prin paradisuri

și vrei să îl îmbrățișezi?”

Ai spune “Da!” și-ai vrea să-ți scriu

pe suflet, eu, cu semne clare,

cuprinse de înfrigurare în dăltuirea lui “Să-ți fiu!”

Din vol. „Aripi de azur”

Când priveam spre o frunză, tăcut,

Am simțit că mă-ntorc în trecut

Și sunt cel ce-ntr-o seară cânta

Spre o stea, iar privirea-i ardea.

Ce cântam, nu mai știu să îți spun

-Amintirile-n timp, mai apun-

Dar că steaua, de sus, mă privea,

E-n adâncul din inima mea.

Am zburat ca un cântec apoi

Și-am trecut printr-un cer plin de noi,

Mângâind ani-lumină în zbor

Ce trecea veșnicii de amor.

Cu penelul de fulger am vrut

Să te scriu ca pe-un cântec tăcut,

Neștiut și spre ceruri trimis

… când te-am scris pe o frunză de vis.

Din vol. “Aripi de azur”