E doar un drum și nu știu unde duce,
Dar îl urmez, pășind ca într-un vis 
În care o chemare te conduce
Spre ceea ce, acolo, ți-e promis.

Iar gândurile … gândurile, toate,
Se-alungă, se frământă, se-nnoiesc
În tremur de lumină ce străbate
Pădurea-n care pașii mi-adâncesc.

Cu fiecare tril ce se aude,
Dispare-un gând cu-al grijilor stindard,
În locul său, abia născute, crude,
Apar speranțe și, în suflet, ard.

Pe drumul meu, o-ntreagă simfonie
Învăluie copacii înfrunziți
Cu note luminoase care-mbie
Spre țărmul unde noi, înlănțuiți,

Închidem poarta visului c-un drum
Ce ne-a adus în raiul de acum. 
 

Din vol. “Aripi de azur”

Vise de noapte, vise de zi,
De le voi pierde, cum va veni?
I se vor șterge pașii pe raze
Făr-a-mi aduce nopți de extaze?

Vreau să-mi închipui flori de salcâm
Pe o potecă spre alt tărâm
Și o privire drept călăuză
Înspre iatacul cu vis și muză.

De la cununa din flori de mai,
Simt adierea brizei de rai
Care mă-ncearcă, noapte sau zi,
Când vii din vise, vis să îmi fii. 


Din vol. “Aripi de azur”

Aveam un gând ce se pierduse
Ori, prins în lanțuri de-amintiri,
Zăcea în timpul ce trecuse
Din zorii primelor iubiri.

Dar gânduri noi, pornind la luptă
Cu tot ce zborul îi oprea,
I-au fost, în viața-i întreruptă,
O-ntreagă oaste ce-l salva.

Au reușit eliberarea
Și, călător prin lumi de vis,
A înțeles că doar uitarea
E, pentru amintiri, abis.

Și uită, gândul de-altădată,
Își uită propriul său trecut,
Ba chiar ce s-a-ntâmplat odată
Când prin iubire s-a pierdut.

Îi place singur să se mintă,
În zborul lui prin zări pustii,
Cu niciun dor, lipsit de țintă,
Că n-a trecut prin agonii.


Din vol. “Eterna căutare”

Bărbatul ei nu mai era
Nici prost, nici bleg, cum îl ştia,
Şi, chiar atunci când încerca
Pe plac să-i facă, ea vedea
Că nu-i deloc atent la ea,
Iar mintea-i e ... altundeva.

Şi s-a gândit, s-a perpelit,
Dar, iată, ziua a sosit
- eu nu ştiu cine-a ciripit -
Când o idee i-a venit
Şi cerului i-a mulţumit
Că ruga i-a-mplinit.

S-a dus şi-a reuşit, cumva,
Ca sapiensa blondă, rea
De muscă sau de altceva,
Să fie de acord cu ea
Că sigur-sigur, i-ar plăcea
Cu amândoi alăturea.

Că-n peşteră nu i-ar fi frig,
Şi-ar fi, desigur, un câştig
La foc, în loc de pipirig,
Un lemn, din cele ce se-nfig
Cu vlaga unui cucurig
Vestit, cu, la femei, cârlig.

Aşa a fost: în trei amor,
Iar anii au trecut uşor,
Şi-n peşteră, muncind cu spor,
Au apărut, încetişor,
Cinci puradei. Iar el: “Vum knor!”
(Înseamnă: “Recunoscător!”)



Din vol. “Hai, pa!”

Prin gândul meu, e tușa care-n vis
Mi-a dezvelit făptura ta divină
Când, parcă într-o joacă, și-a permis
Privirea-mi, pentr-o clipă, s-o rețină.

Dar a trecut apoi, ca un pendul,
Pe tot ce-mi apăruse și-a schimbat
Ce mi-a plăcut și n-am privit destul,
Cu văluri încărcate de păcat.

Pe-un sens de iad, pe-un sens de rai, apoi,
Dezvăluia penelul, rând pe rând,
Când trupuri ce se arcuiau, vioi, 
Când îngeri printre visuri lunecând.

Am vrut să îl opresc. N-am reușit,
Dar mi-am oprit privirile din vis
Doar înspre partea-n care te-am privit
Și să o mut din nou, mi-am interzis.

Cred că penelul nopții, fermecat,
A înțeles că inima mi-e plină
De-un singur chip și singur, dintr-odat’,
Mi-a dezvelit făptura ta divină.


Din vol. “Aripi de azur”

Ea venea uneori, se-ntorcea și-l privea
Ca pe-un jar ce mocnește-n cenușă de timp,
Ca pe-un soare plecat spre un alt anotimp,
Ca pe-o urmă de cer cu o singură stea.

De-ar fi fost un izvor liniștit și ascuns
Sub o stâncă ori sub un copac doborât,
I-ar fi fost de ajuns o privire și-atât,
Dar el nu-i liniștit și e greu de pătruns.

Când un vis l-a chemat și-n privire l-a prins,
I-a părut că-i un vârf dintr-un munte tăcut
Ce se-nalță spre cer cu al stâncilor scut,
Dar a fost doar un vis, din adâncuri desprins.

Ea mai vine spre el cu dorințele val
Și priviri ce-l pătrund și-l ating ca și când
Nu ar fi doar un vis, nu ar fi doar un gând,
Ci doar marea și-un țărm rătăcit în real.


4 apr. 2026

De voi pleca, să nu-mi privești în urmă!
Copacii-n primăveri vor înflori
Ca și acum, neașteptând o zi
În care și lumina lor se curmă.

Așteaptă răsărituri noi! Așteaptă
Apusuri încărcate de-amintiri
În care-au fost atâtea risipiri
De sărutări și vorbe spuse-n șoaptă!

Când vei simți un vânt că te adie
Și te-nfioară-n valuri ca un cânt,
Primește-i mângâierea c-un frământ
Și fă-i tristeții drum spre agonie!

Trecutului, de vrei să-i faci cărare,
Doar printre gânduri fă-o, cât mai rar,
Iar de-o parcurgi spre bucurie, iar,
Alege zilele de sărbătoare!

Rămâi cum ești acum! Rămâi așa
Cum te-am dorit și, prin destin, te am!
Nu te schimba! Îți sunt cum îți eram
Și îți voi fi, chiar dacă voi pleca.



Din vol. “Aripi de azur”

Trecut-au ani, dar umbrele se-ntind  
ca și atunci când totul înflorea  
mai tânăr, mai curat, mai mirosind  
a vers pe care cerul îl scria.  
 
Cuvintele i se scurgeau fierbinți  
în raze încărcate cu fiori  
ce scuturau petale și dorinți  
pe-nsingurări de fluturi călători.  
 
Mai cad și-acum, pe umbre de-amintiri,  
visări din cerul timpului trecut,  
în stropii neuitatelor trăiri  
ce, în adânc de suflet, s-au născut.  
 
Sunt umbre, sunt la fel, dar amintesc  
de îngeri care aripile-și frâng  
și spini ce, din cunună, adâncesc  
durerea în golgote care plâng.  



Din vol. “Eterna căutare”

Și se făcea că pleci, dar nu plecai,
Ci doar te-ndepărtai, plutind ușor,
Pe-un drum ce, fără voie, îl urmai

Și îți era … nu drumul tău de dor,
Nu cel pe care ai fi vrut s-alergi –
Era un drum străin, amăgitor,

Dar tu mergeai, continuai să mergi
Prin visul meu, pășind pe amintiri
Și încercând cu pașii să le ștergi.

Nu-ți mai vedeam tăcutele priviri
În visul ce îmi devenea coșmar
Când pașii tăi pluteau spre amăgiri. 

Ningea cu stele-n haosul amar,
Cu stele reci, iar tu … tu îmi erai
Aproape de al Raiului hotar

Când se făcea că pleci, dar nu plecai.



Din vol. “Călător prin gânduri”

Pașii gândurilor mele
Se aștern, timid, pe ramuri,
Intră-n flori, devin balsamuri
Și atrag, din noapte, iele.

Vin pe tremurul de stele,
Se agită-n stropi de ploaie,
Vin cu vremea ce se-nmoaie,
Înspre gândurile mele.

Nu-s aici! – doar urme lasă
Peste ramuri învechite
De-anotimpuri asfințite
Sub tăișuri ca de coasă.

Zboară, gândurile mele,
Pe un cer de primăvară,
Cu speranța că-ntr-o seară
Timpul vor putea să-nșele

Și să-l facă să le-ntoarcă
Într-un an când o privire
I-a dat inimii de știre
Că iubirea o încearcă.



Din vol. “Aripi de azur”