Trecut-au ani, dar umbrele se-ntind  
ca și atunci când totul înflorea  
mai tânăr, mai curat, mai mirosind  
a vers pe care cerul îl scria.  
 
Cuvintele i se scurgeau fierbinți  
în raze încărcate cu fiori  
ce scuturau petale și dorinți  
pe-nsingurări de fluturi călători.  
 
Mai cad și-acum, pe umbre de-amintiri,  
visări din cerul timpului trecut,  
în stropii neuitatelor trăiri  
ce, în adânc de suflet, s-au născut.  
 
Sunt umbre, sunt la fel, dar amintesc  
de îngeri care aripile-și frâng  
și spini ce, din cunună, adâncesc  
durerea în golgote care plâng.  



Din vol. “Eterna căutare”

Și se făcea că pleci, dar nu plecai,
Ci doar te-ndepărtai, plutind ușor,
Pe-un drum ce, fără voie, îl urmai

Și îți era … nu drumul tău de dor,
Nu cel pe care ai fi vrut s-alergi –
Era un drum străin, amăgitor,

Dar tu mergeai, continuai să mergi
Prin visul meu, pășind pe amintiri
Și încercând cu pașii să le ștergi.

Nu-ți mai vedeam tăcutele priviri
În visul ce îmi devenea coșmar
Când pașii tăi pluteau spre amăgiri. 

Ningea cu stele-n haosul amar,
Cu stele reci, iar tu … tu îmi erai
Aproape de al Raiului hotar

Când se făcea că pleci, dar nu plecai.



Din vol. “Călător prin gânduri”

Pașii gândurilor mele
Se aștern, timid, pe ramuri,
Intră-n flori, devin balsamuri
Și atrag, din noapte, iele.

Vin pe tremurul de stele,
Se agită-n stropi de ploaie,
Vin cu vremea ce se-nmoaie,
Înspre gândurile mele.

Nu-s aici! – doar urme lasă
Peste ramuri învechite
De-anotimpuri asfințite
Sub tăișuri ca de coasă.

Zboară, gândurile mele,
Pe un cer de primăvară,
Cu speranța că-ntr-o seară
Timpul vor putea să-nșele

Și să-l facă să le-ntoarcă
Într-un an când o privire
I-a dat inimii de știre
Că iubirea o încearcă.



Din vol. “Aripi de azur”

Cortina de-ntuneric se lăsase,
Iar sala fremăta în așteptare,
Căci primul gong bătuse-o amânare
A păcii care scena luminase. 

La gongul ce-a urmat a fost tăcere
Când premiul așteptat s-a dus departe
Și-n spatele cortinei, ca din moarte,
S-a auzit un vuiet de-ncheiere.

Cu gongul care-a ridicat cortina,
Au răbufnit, în foc de artificii,
Actorii ahtiați de sacrificii
În sala care aștepta lumina.

Și-au început cuvintele să zboare,
În umbrele din sală să lovească
Și-au început actorii să primească
Tot ce-ar putea din scenă să-i doboare.

Când pacea care scena luminase
A dispărut, de teatru îngrozită,
În locul ei din lumea ipocrită
E-acum tot ce lumina alungase.


5 apr. 2026

Din somnul tău, frumoasă Primăvară, 
Te-ai deșteptat c-un zâmbet îngeresc
Și-mi place să te-admir, să te privesc,
Să te învălui în iubire, iară.

Pe cerul tău, sunt gândurile mele
Și zboară, zboară …prinde-le-n priviri
Și du-le în adânc! Să nu te miri
Când sufletu-ți le va primi ca stele.

Lumina lui va face ca, sfioase,
Acestea să înceapă-a străluci
Atât cât cerul tot se va uimi
Când nopțile-i vor deveni frumoase

Și noi miresme-n aer vor pluti,
Un verde crud va prinde a se naște,
Iar așteptarea zilelor de Paște,
Va fi cuprinsă-n tot ce va-nflori.

Ridică-te, atinge-mă, ușor,
Pe buzele de dor, de vis, de vânt,
Îmi schimbă cenușiul din veșmânt
Și fă-mă, Primăvară, să te-ador!


Din vol. “Aripi de azur”

Apusul m-a surprins pe o cărare
Cu șerpuire-n umbrele prelungi,
Când ai venit, grăbindu-te s-ajungi
Să-mbogățești pădurea cu o floare.

Erau destule-acolo, dar, cu tine,
Părea că doar atunci s-a întregit
Decorul primăverii ce-a venit
Și a surprins apusul și pe mine.

Pășeai cu mersul fin al căprioarei,
Alunecai ca roua peste flori,
Erai un vis și îmi dădeai fiori,
Parfumul m-atrăgea cu urma boarei.

Nu mai știam pe unde-mi e cărarea,
Lumina din amurg te-ndepărta
Și-am început să merg pe urma ta,
Dorindu-mi să continue visarea.

Și te-am visat în noaptea ce venise,
Robindu-mă în brațe și dorinți,
Încătușându-mă cu ochi fierbinți,
În visul ce fugise dintre vise.



Din vol. “Aripi de azur”

Se-agită-n furtuna ce fruntea-i înclină
Spre apele reci, spre vârtejul sălbatic
Ce-aleargă, bezmetic, prin albia plină
Și mușcă pământul.
E iadul acvatic.

Privește spre cer și adună putere
În scurtele clipe când vântul o iartă,
Nici timp nu mai are să simtă durere
Când crengile-s rupte.
Credința-i deșartă.

Își simte, de-acum rădăcinile-n apă
Și știe că-i vremea, nu poate să scape,
Căci vântul o bate, iar apa dezgroapă
Tot ce o mai ține.
Sfârșitul e-aproape.

Se simte-mpăcată când știe că pleacă
Pe ultimul drum, dar purtată pe valuri,
Privind alte sălcii cum par că se joacă
În plete cu vântul.
Și nu plâng pe maluri.

Își lasă în urmă vlăstare firave
Cu trupul subțire, ce-așteaptă să crească,
Frumoase fecioare pe țărmuri jilave,
Privind înspre Soare.
E voia cerească.


Din vol. "Zece" 

O priveam adesea cum căra,
Pe un drum sau altul, greutăți,
Ignorând tot ce în jur stârnea,
Nebăgând în seamă răutăți.

Nu am vrut să aflu cine e,
Care-i e motivul, unde stă,
Cum de-i singură și pentru ce
Nimeni ziua bună nu îi dă.

Preferam să îmi închipui eu
Viața ei, schimbând mereu ceva
În invenții de prin gândul meu,
Cugetând că i se potrivea.

A trecut un timp, a dispărut
De prin gânduri și priviri, din tot
Ce-o privea pe-aceea din trecut
Căreia puteam să-i fiu nepot.

A plecat, luându-și tot ce-avea…
Eu mai trec prin timp, la fel ca ea.



Din vol. “Aripi de azur”