Ce-mi bâzâie-n cap gărgăunii

Și-n ochi, ce scântei mi se-aprind

Când frâul ce-l pun pasiunii

Se rupe și cade, bufnind.

O, frâu cu plăceri în zăbală

Și-atâtea cuvinte în hăț,

De viața trecută, banală

Cu tine, de-acum, mă dezvăț!

Aleg libertatea deplină

Și zborul cu capul în nori,

Iar tu, zaci, căzutule-n tină,

Și poți, în uitare, să mori!

E ploaie și vânt. Vezi ce larmă

Fac frunzele-n ultimul zbor?

Iubito, cum pot să adoarmă

Pe-un frâu cu zăbală, când mor?

Din vol. “Dor de lele”

Azi mă voi cufunda în umbra Lunii,

Iar craterele ei nu vor mai fi

Mistere-n rotunjimea care-mbie

Să o dorești în fiecare zi.

Mă las acoperit de ea cu totul,

Îmi voi închide ochii așteptând

O mângâiere, murmur sau frământul

Pe care l-am simțit mereu, visând.

Când voi păși, cu umbra ei de mână,

Voi fi un astru care, în eter,

Va rătăci prin galaxii de umbre

Ce caută în Univers un cer

Și vor să fie-acolo strălucire,

Să fie cum, deasupra de Pământ,

Ar fi mereu alături, zi și noapte,

Unite prin același legământ.

25 oct. 2022

Te-aștept înfrigurat pe mal de ape

Scrutând cu ochi de rouă răsăritul

Ce-ar trebui să te aducă-aproape

Și să-i anunțe dorului sfârșitul.

Te-aștept pe-o bancă rece-n plină toamnă,

Iar gândurile-mi par să se răscoale

Când zorii-s prea târzii și le îndeamnă

Să uite zile fără tine goale,

Să facă planuri pentru ce-o să fie

Când vei veni în zbor ca o lumină

Ce va pătrunde-un loc ce numai ție

Îți e oprit și vrea să-ți aparțină.

Când zorii vin, cu brațele deschise,

Te-aștept tăcut pe malul unei ape,

Iar gândurile-mi toate sunt închise

În amintiri din margini reci, de pleoape.

21 oct. 2026

Sălbatice arpegii, ce scorburi de copaci

V-au zămislit în tihna pădurii ce-mi cânta

Pe înălțimi de triluri cu singurii tălmaci

Miresmele din ramuri cu flori în sinea mea?

Ce linii de pădure vă-nlănțuie mai sus

Decât succesiunea uneltelor de soi

În care se dezmiardă, ca razele-n apus,

O simfonie-n care aveam un loc și noi?

E un delir în timpul acum neliniștit,

E scrum pe colțul Lunii, e-n aer altceva

Decât vâslește vântul prin ceruri, ispitit

De zarea-n care lumea nu poate fi a mea.

Nici tu nu știi: bagheta  din ramură de-adânc,

S-o-ndrepți spre o pădure ce pare-a fi Infern,

Să dirijezi năpaste cu arme la oblânc,

Ori să alergi pe note ce-ți mai pulsează-n stern?

Privești înșiruirea. Sălbatic portativ

Umbrind auzul vremii cu fragede-ntrebări

Pornite fără voie și fără un motiv

În toamna ce se naște sub norii de-ntristări.

Din vol. “Cântecul visurilor”

E un tablou frumos, o reușită,

Bijuterie-n portofoliul meu,

O pânză care pare potrivită

La locul cel de cinste-ntr-un muzeu.

Nici eu nu pot să înțeleg: cum oare,

Am reușit c-o tușă de maestru,

Figura ta candidă, visătoare,

S-o scot din minte fără vreun sechestru

Și s-o aduc în lumea asta mare?

E-o luptă aprigă acum în mine,

Căci nu există-n lume o valoare

Ce trece de simțirea-mi pentru tine.

Eu știu că n-o duc bine și-am nevoie

De-o sumă care poate-ar ajuta,

Dar mi-este imposibil, nu am voie

Să o câștig, când știu că te-aș trăda.

Vorbește și ajută-mă iubito,

Ajută-mă în grelele alegeri,

Mă iartă pentru fapta ce-am gândit-o

Și trece-o printre multe ne’nțelegeri

Din viața grea pe care am trăit-o!

E greu pentru un pictor să-nțeleagă

Cum, în natura ce a zugrăvit-o,

Lui îi e greu din roade să culeagă.

Tu ești mereu pe gânduri, visătoare,

Și-așa în gândul meu mereu vei sta,

Te vreau pe tine, nu vreau consacrare,

Rămân cu tine-aici și-n mintea mea.

Din vol. „Gândul pierdut”

Bate vântul toamnei peste mărăcini

Încurcați în plasa firelor uscate

Ale unor ierburi morții-amanetate

Și lăsate-n voia brațelor cu spini.

Cauți o potecă-n vechiul câmp de maci,

Dar e totul altfel: nu mai e culoare,

Norii, ceața, gândul, greaua apăsare,

Îți încurcă drumul pașilor ce-i faci.

Te oprești o clipă, cauți din priviri

Locul cel de taină unde, altădată,

Îți era ființa-n Paradis purtată

Și-ți mai este-n vise și în amintiri.

Nu-l găsești, iar câmpul pare-un cimitir

Unde nicio cruce nu-și mai are rost,

Gândurile toamnei nu-și au adăpost,

Timpul cere-ntruna amintirii bir.

N-ai crezut în vremea gândului cu spini

Sub un cer ce-ți pare singur vinovat

De toți norii care-n el s-au adunat

De când bate vântul peste mărăcini.

Din vol. “Aripi de azur”

Cine-ar mai putea să știe

Câte gânduri îmi îngheață

Când, ieșită dintr-o ceață,

Amintirea ta mi-e vie?

Cine să mai recunoască

Picătura de lumină

Care-a fost să îmi devină

Calea, de atunci firească?

Care timp, din care lume,

Ar putea să-ți schimbe chipul,

Când s-a scurs demult nisipul

Din clepsidra cu-alte nume?

Tu, de-acum și de-altădată,

Modelându-mi viitorul,

Pentru mine, visătorul,

Ești de-a pururi vinovată.

16 oct. 2026

Te-ai săturat demult și nu mai poți

atâta răutate să înduri,

în mlaștina morală să înoți

servind și-n viitor, lepădături.

Stăpânii tăi, vulgari, nerușinați,

sunt dintre proștii-aceia plini de bani,

cu ifose, pretenții de bogați

ce nu-și dau seama cât sunt de sărmani.

Averea lor e marele nimic

cu care nu pot cumpăra un strop

din dragostea ce ultimul calic

se poate bucura, căci nu-i de shop.

Cei care au, mai vor, mai mult, mai mult,

sunt nesătui, iar viața lor e-un chin,

căci pofta lor de bani e un tumult,

iar pentru boala lor, nu-i un vaccin.

Tu îi suporți demult, te-ai săturat,

deși ei vor, tu nu-i mai poți servi:

ai devenit de neînduplecat.

În toamna ce-a venit, mai ai o zi.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Treptele pe care coboram,

Nu-mi erau străine, le știam

Dintr-un vis ori, poate –cine știe! –

Dintr-un gând aprins de o magie.

Le simțeam, sub tălpi, atât de moi

Și atât de adâncite-n noi,

Că-mi părea plutire și urcare,

Nu o coborâre oarecare.

Mă-nvârteau prin miezul unui turn

Și-l credeam inelul lui Saturn,

Nesfârșit sub pașii mei de viață

Străbătând adâncul dintr-o ceață.

Coboram, pe trepte, pas cu pas

Ca un secundar de bun-rămas …

Și-am ajuns. Un cer și o mirare

M-au privit intens.”Ce ești, uitare?”

Sunt un corp străin pe un inel,

Un răspuns la, din adânc, apel,

Sunt ce nimeni n-ar putea să fie;

Ce sunt eu, doar sufletu-mi o știe!

Din vol. “Cântecul visurilor”

La porțile mele, e-nchis.

Nu legi, nu zăbrele, nu câini

Și nici halebarde în mâini

Ce știu să lovească precis.

Sunt lanțuri cu zale de gând,

Forjate la foc de-amintiri

Și prinse-n belciug din zidiri

Al celor ce sufletu-și vând.

Nu-s grele, se pot ridica

Și poți, ca prin visuri, pluti,

Ba chiar întrebări a rosti,

Dar numai când eul meu vrea.

Doar el îți oferă permis

Pe calea spre inima mea,

Iar pașii … ei nu pot călca

Pe tot ce, acolo, e scris.

Mai este o poartă-n abis,

Deschisă, dar nu poți intra,

Căci duce-ntr-un loc unde Ea

Demult, cu iubire, s-a-nchis.

Din vol. “Aripi de azur”