Mergeam pe-o cărare de iarnă
Și totul în jur îmi părea
O parte din visul cu ea
Lăsat pe Pământ să se-aștearnă.
De mână mergeam pe cărare,
Doi fulgi ori doi îngeri eram,
Căci urme deloc nu lăsam
Pe albul adus din visare.
Priveam spre copacii din jur,
Uimiți că și ei, ca și noi,
Treceau prin zăpezi câte doi
În visul al cărui contur
Se pierde în lumea de-apoi
Cu ei și cu noi, amândoi.
21 feb. 2026
Era neînfrânt și un rege
pe vaste întinderi, cu ape
la care veneau să se-adape
sărmanele turme pribege.
Trăia în ținutul sălbatic
din noaptea când, după furtună,
în luptă-a putut să răpună
un leu mai bătrân și apatic.
Urmaseră ani de domnie,
o viață-n continuă luptă,
pe-o scenă ce, parcă, e ruptă
din vremuri de cruntă urgie.
Acum, lenevind, își privește,
din haită, leoaica temută,
frumoasă și neîntrecută
pe care mai mult o iubește.
A fost un coșmar, o-ncercare,
o luptă cumplită-ntr-o noapte
cu lei ce-au venit puși pe fapte
și au reușit să-l doboare.
Leoaicele, pline de furii,
agile,-au sărit dintr-o dată,
în haită, c-o sete turbată
și spume la marginea gurii.
Cu urlete, parcă blesteme,
au pus nepoftiții pe fugă,
dar el a rămas în văiugă
ca îngerul morții să cheme.
În zori, grav rănit, dar în viață,
sub primele raze de soare,
-tabloul de-atunci încă-l doare-
tot jurul părea că-i în ceață.
Au fost niște clipe în care,
fixat de priviri necrofage,
simțea cum pământul îl trage
spre ultima lui abdicare.
Dar mândra-i regină, alături,
în clipele cele mai grele,
l-a tras din tenebrele-acele
spre-o viață cu-alese desfături.
Din vol. “Cântecul visurilor”
E noapte, mi-e frică şi gem îndelung,
iar inima pieptu-mi apasă,
în visul în care sunt gata s-ajung
în lumea de nimeni aleasă.
E lumea în care cei mici sunt jertfiţi,
e lumea în lacrimi scăldată,
e lumea cea rea, cu eroi biciuiţi,
e lumea de umbre călcată.
Nu pot să mă apăr, sunt singur în vis,
nu pot nici să fug să-mi scap viaţa,
aş vrea, dinspre cer, să coboare-n abis
lumina, să spulbere ceaţa.
În lumea de monştri, de lacrimi şi chin,
coboară, pe-o rază de soare
un sunet de harpă, trimis de destin,
iar lumea lui Goya dispare.
Din vol. “Gândul pierdut”
Vuiește depărtarea în dangătul de clopot
Mai rece și mai aspru decât al iernii ger,
Dar sună-a sărbătoare și-a primăvară-n tropot,
Venind pe-un snop de raze aduse din eter.
Pe vechiul drum de care, zăpada se-nspăimântă
Și-ncearcă să se-ascundă în umbra unui nor,
Dar vântul îl gonește c-un șuier care cântă
Zăpezilor prohodul, în gerul muritor.
Mă-ndrept, cu bucurie, spre dealul după care
E casa ta, cu hornul ce fumegă frumos
A viață spre înalturi, a trai și-ndestulare,
A rugă peste norul ce-i face loc, pios.
M-aștepți, știai semnalul, iar masa ce îmbie
E gata așezată. Paharele de vin
Lucesc spre-o lumânare ca strugurii în vie
Când Soarele de vară îi mângăie, blajin.
Trec pragul, uit de iarnă și-mi las de tot afară
Ce mai aveam din doruri, cu gândul c-or muri
De frig și de uitare, căci pieptu-mi simte, iară,
Un dangăt ca de clopot, știind că ne-om iubi.
Din vol. “Aripi de azur”
Nu știu ce să-ți mai spun, ți-am povestit
tot ce-am gândit și aș fi vrut să fie
în viața noastră, după ce-am primit
iubirea-n dar, cu-atâta bucurie.
M-ai ascultat, în felul tău plăcut,
cu ochi strălucitori și încântare,
ți-ai exprimat acordul și ai vrut
la visu’-n doi să fii coautoare.
Și ne-am iubit, și-a fost frumos un timp,
dar s-a-ntâmplat - și nu pot înțelege-
ceva ce-a apărut în scurt răstimp
și a distrus tot ce crezusem lege.
Iubito, să ne-ntoarcem înapoi
spre legile visate de-amândoi!
Din vol. “Călător prin gânduri”
Eu nu știu, de tine, ce faci ori de ești
O floare crescută în iarnă pe geam,
Sau flacăra blândă pe care-o aveam
Ascunsă prin visuri și-n gânduri lumești.
Nici iarna de ninge prin sufletul tău
Ori flacăra-ceea de-i vie și-acum
În altă privire, în altfel parfum,
C-o altă poveste în licărul său.
Îmi vii, uneori, într-un vis de alint,
Cu pași ca un susur de șoapte de dor
Ce-mi picură-n sânge al vieții izvor
Spre noi începuturi … dar visele mint
Și nu știu, de tine, ce faci ori de-mi ești
Aceeași din timpul cu lungul sărut,
Icoana din visul pierdut în trecut,
Ori tristul final de prin foste povești.
Din vol. “Cântecul visurilor”
E-albastru cerul, nu e niciun nor,
iar liniștea din jur e-atât de mare,
încât aud tăcuta nepăsare
a timpului ce trece prea ușor.
Se-nvârte într-o rază-un fir de praf
abia scăpat din lunga nemișcare
a rocii smulsă din străvechi altare
și dăltuită de-un arheograf.
Stârnite de-al mișcării slab fior
răsar, din minte, două gânduri triste,
crescute în decenii ateiste
ce le-au încătușat măiastrul zbor.
Un gând e al iubirii dar divin
și îl eliberez – e gândul meu-
iar celălalt, al urii –mi-e mai greu-
dar îl strivesc, pe loc, și-l scap de chin.
Pe cerul fără nori e-acum un vis
ce caută urâtul să îl șteargă,
și să împrăștie în lumea largă
iubirea, drumul către Paradis.
Din vol. “Zece”
În tabloul nocturn, e un tropot intens
Și-un vacarm de Infern în coșmarul ajuns
La hotarul din vis ce se vrea nepătruns
De copite ce fac Paradisul nonsens.
E o zbatere-n el: inorogi decăzuți
Își cambrează mândrii și nechează spre cer
Vagi litanii, c-un glas ruginit ca un fier
Din cuvinte-pumnal ce-au uitat de virtuți.
Tropotesc prin coșmar spre hotarul de vis
Cu speranța că-n el își vor descoperi
Ce-au avut, ce erau și doresc a mai fi
Când, în zori, vor avea fostul drum redeschis.
Au neliniști în ochi și-n sălbatic alai
Adâncesc urme noi în tărâmul arid
Ce se termină brusc la picioare de zid
Cu o latură-n Iad și o alta în Rai.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Mă tot gândesc: se-apropie V’day,
Cadou, ce să-i mai cumpăr, Dumneaei?
Că-i mofturoasă, mofturoasă tare
Și nu știu ce să-i iau – problemă mare! –
Să-i dau cercei? Păi, de-ăștia i-am tot dat
Și, sunt convins, demult s-a săturat.
O floare? Are, de la pacienți,
Că-s unii, după mine, prea atenți.
Păi, ce să fie? Dacă-i dau mănuși,
Îmi zice, ca alt’dată: “Mi-o făcuși!”
O ia de apropo că, zice ea,
Cu mine știe cum a se purta.
Și-atunci, ce-i dau? S-o duc la un spectacol?
S-ar închina și-ar zice că-i miracol,
Că n-am mai fost de când un bard local
Mi-a-mbogățit bagajul cultural.
A, știu! – am la parter o librărie,
Îi iau ceva să-mi folosească mie,
Căci fără dar nu cred că se mai poate:
Îi dau, ca dar, o carte … de bucate.
Din vol. “Dor de lele”
Era, în praful nopții,
suflet
și se zbătea-n fărâme mici,
înfrigurate să se-adune
în raiul ce-l simțea
aici.
Părea o cernere de stele
căderea lor strălucitoare
și-n taina viselor de noapte
pluteau tăcut,
ca o ninsoare
ce caută să se aștearnă,
să-și curme drumul prin văzduh,
în lutul care îl așteaptă
să se-ntrupeze
ca un duh.
Venită în întâmpinare,
o mână caldă,
vis în vis,
l-a așternut pe o cărare
și drumul vieții
i-a deschis.
Din vol. “Aripi de azur”
Daniel Vișan-Dimitriu 