Se scurg din tării peste ramuri de-arțar,
stropi reci și grăbiți să ascundă-n pământ
dureri provocate-n rafale de vânt
pe cerul cu nori din al toamnei amar.

E-o ceață lăptoasă de jur-împrejur
și-n ramuri burează cu ace subțiri
ce-ndeamnă, în seve, să fugă-amintiri
din vremea cu Soare și frunze-n huzur.

E ud pe alee, și-n iarbă, și-n cer,
e recele toamnei, tristețe, urât,
e-un timp nedorit, nechemat, mohorât,
e ultimul pas din al iernii foaier.

Mai trece-o rafală prin ramuri de-arțar
și-ndeamnă o frunză la zbor prefăcut
în marea uitare din stratul de lut
al toamnei urâte din luna brumar.

Din vol. “Eterna căutare”

Treceau idei prin capul meu
Ca trenurile printr-o gară,
Dar șuierau, plecând mereu
Spre minți mai fără “Aoleu!”
Când auzeau de muncă iară;
Muncă, eu?

Și iote una c-a rămas
Cu șuierat cu tot și-mi face
Prin creier zarvă, ca un glas
De roți de tren, ori parastas
La pacea care-acum îmi zace;
Na, m-am ras!

Cu sfaturile dumneaei,
Stresat și, poate, plin de ură,
M-am apucat și, în ulei,
Penelul meu, pictând femei,
Le-ascunde bine în pictură
… sub idei.

13 nov. 2022

Pluteam pe marea gândurilor mele,
Hoinar pe valuri fără un sfârșit,
Cu o corabie purtând în vele
Comori de vânt și timp demult trăit.

Lăsam în urmă pași fierbinți de clipe,
Călcam poteci cuprinse-n zori de dor,
Priveam un cer cu stele în risipe
Și m-aș fi vrut pierdut în lumea lor.

Un pescăruș cu aripi de pruncie
Îmi atingea catargul învechit
Și-mi îndrepta spre timpul ce-o să fie
Povestea prorei ce m-a cucerit.

Era puterea ei atât de mare,
Încât trecea pe valuri ca un gând
Eliberat de munți de apăsare
Și de rostiri ce aript grele vând.

Eram acolo și priveam apusul,
Îmbrățișând în clipe de trăit
Corabia purtând cu ea intrusul
Ce-n vis de toamnă iar a hoinărit.  

9 nov. 2026

Pe vechile trepte, mai urcă-n suspin
Doar pașii răzleți apăruți din senin
Din gânduri uitate, prin ani ce-au trecut,
În sipetul vremii, închis și tăcut.

Mai veseli, mai triști, dar c-un umblet vioi,
Sunt pașii făcuți prin iubire de noi,
Și urcă, pereche, pe dale de timp
În toamna ce-mi pare un alt anotimp.

E, parcă, acela în care-nfloresc
Priviri însorite din ochi ce iubesc,
Și zâmbete calde, și șoapte de dor
Din inimi ce nu cred nimic trecător.

Sunt pași peste trepte, sunt pașii ce-au fost
Prin vremuri trecute, făcuți cu un rost
Și încă mai urcă pe frunze altar
Spre lumea în care toți pașii dispar.


Din vol. “Eterna căutare”

Se ascundeau în pliurile nopții,
nedeslușite și părând mai reci
decât un gând pe lângă care treci
cu pași tăcuți, ce nu se-opresc în loc,
știind că pentr-o clipă oarecare
nu merită destinul să-ntinezi.
Mai bine treci, te faci că nu îl vezi
și cauți o potecă spre noroc.

Se ascundeau în așteptarea zilei
în care-o rază le va fi penel
și le va-mprăștia în felu-acel
pe care numai pictorii de seamă
îl folosesc și-l pun pe pânza vremii
atunci când simt cum sufletu-i îndeamnă.
Sunt doar culori, culorile de toamnă
și se aștern pe-un gând ce pașii cheamă.


2 nov. 2022

A plouat pe la noi, a plouat ca și când
N-au rămas stropi destui pentr-o toamnă plecând,
N-au mai fost din cei grei, ca de lacrimi potop,
Nici din cei prefăcuți când jelitu-i de top.

Pe sub nori cenușii, e tristețea în toi
Și sunt ochi umeziți, ori priviri ca de sloi
Când sunt zboruri în cer și se-mprăștie-n nori
Tânguiri de-aripi reci, prinse-n zbor de cocori.

E mai rece de-acum, iar prin gânduri e-un frig
Ca de-un dor ce-a venit și-a plecat și îl strig,
Ca de-o toamnă ce zilele verii-a strivit
Cu nori negri pe cer și-amintiri de plătit.

Ar mai fi frunze vii și-ar mai fi de trăit
În decor mohorât, dureros de privit
Și-ar mai fi stropi destui pentr-o toamnă plecând,
Chiar de plouă la noi, dar mai rar, ca și când ...

30 oct. 2026

Am încercat să te pictez, iubire,

așa cum îmi închipui eu că ești!

Vedeam un chip, un suflet, o sclipire,

iar bietul meu penel … ce zvârcolire,

ce căutări prin gânduri prea lumești!

Culorile amestecate-n grabă,

priviri ce, să clipească, nu-ndrăzneau

văzând, pe șevalet, cum se înjgheabă

ca-ntr-un poem, silabă cu silabă,

un vers adus de îngeri ce-l cântau.

Iubita mea, ai devenit iubire,

căci, la final, pe pânză-a răsărit

un chip ce nu e gând, nu-i amintire,

ești tu, și mă privești cu-acea privire

de care sunt, demult, îndrăgostit.

Din vol. „Chipul iubirii”