A fost o zi pe care n-am s-o uit
cum n-aș putea uita mireasma zilei
în care ploaia, sub imperiul milei,
s-a scurs din norul negru, adormit, 
și a scăldat cu stropi de apă vie
natura, îmbiind-o să învie.

Eram la umbră de stejar bătrân
și dormitam alături de izvorul
ce, în pădure, completa decorul
în care, liber, gândul să-mi îngân,
iar adierea unui vânt molatic
șoptea spre o sclipire de jăratic:

Nu poți să te ascunzi, prințesa mea,
de tatăl tău, tu, rază de lumină,
iar de arșița zilei nu ai vină,
căci singură nicicând nu ai putea
să-ncingi atât de tare o țărână
ca nici măcar o floare să rămână.

N-ai cum! Destinul tău nu-i separat
de-al razelor ce pleacă dinspre Soare
dând pe Pământ și viață și culoare,
dar tu, prin frica ta, ai demonstrat
și tuturor ai dat acum de știre
că nu ești doar o rază, ești iubire.


Din vol. “Eterna căutare”