Gata, nu mai plouă! Orele târzii
Trec pe nevăzute și, sub felinare,
Pașii în surdină caută cărare 
Printre stropi ce speră să rămână vii.

Strălucesc pe dale într-un tainic șir
Care mai desparte noaptea de lumină,
Visul de dorință, noul de ruină,
Gândul meu de șirul nopții ce-o admir.

Timpul se oprește sub un felinar
Și îmi pare strada tulbure. Un vis
Îmi inundă ochii cu sclipiri de rouă,

Pașii vor să plece, dar e în zadar,
Căci un gând mă leagă, din adânc trimis,
De speranța nopții: “Poate mâine plouă”.

4 nov. 2026

Te strâng în brațele privirii mele
Și îți străpung tăcerea cu a mea,
Învăluindu-ți trupul în dantele
De mângâieri cum le visai cândva.

Ai ochii-nchiși, am buzele petale,
Aroma vieții capătă contur
Și se revarsă-n simțurile tale
Cu teama doritoare-a unui fur.

Devin, pe cerul tău, un duh ce poate
Înlocui dorințele din vis
Cu-nflăcărarea inimii-ncântate
Că unui suflet drumul a deschis.

Mă mai strecor prin gândurile tale …
Ai ochii-nchiși, am buzele petale. 


Din vol. “Aripi de azur”

Pe ramurile-ntinse-n vremi trecute,

Foșnesc imagini vechi, trezite parcă

De adieri de vise renăscute.

Încearcă, din străfunduri, să se-ntoarcă,

Purtând culori ce nu se vor de toamnă

Și amintindu-mi cunoscuta arcă.

Întrezăresc perechi ce se îndeamnă

Să-și poarte pașii împreună-n clipe

Din zori ce nu știu, încă, ce înseamnă.

Sunt amintiri din timpul de risipe

Al unor ramuri, pe atunci vlăstarii

Ce încercau, timid, să-și înfiripe

Esența tare, cum o au stejarii.

Din vol. „Cântecul visurilor”

Ce bine c-am scăpat de spaniolul

De care-mi tot zicea! S-a terminat,

Dar cum să scap? Acum de-un altu-am dat,

De ard precum, prin mațe, alcoolul.

Îmi zice mai mereu că nu-s în stare,

Un lucru din acela bun, plăcut,

Să fac și eu, cum neamțul a făcut

De-i merge bine-acum la fiecare.

Și nici nu-i neamț, căci Wilhelm de-l chema,

Înțelegeam să-i fie ei arhanghel

Și să mi-l dea exemplu, dar așa …

El e sămânță de-aia, mai de Anghel,

Dar ce să fac eu când îmi strigă ea

Că el e cel mai tare în … sparanghel.

Din vol. “Dor de lele”

Sus, în deal, pe ramul unui fag bătrân,

Flutură, voioasă, frunza încălzită

De un Soare care toamna e hapsân

Și nu-și vrea căldura-n lume risipită.

Este fericită pentru c-a fugit

Dintr-un vis în care îi era prea rece

Și-au scăpat-o zorii-atunci când au venit

Peste noaptea care-a trebuit să plece.

A simțit că-i timpul, dar e-n firea ei

Să-și trăiască viața într-o bucurie

Și, de-o fi să treacă-n anii cei merei,

S-ar întoarce iarăși, sufletul să-i fie

Într-o biată frunză, retrăind mereu

Viața până-n toamna din sonetul meu.

24 sept. 2022

Îmi laudă mereu un spaniol,

De o privesc în suflet cu obidă,

Că n-are-acela farmec de coridă

Și sunt convins că are … capul gol.

Mai zic eu una … dă cu spaniolul,

Mai zic vreo două … “Doamne, ce mai trai

Aș fi avut în Spania!”. „Ce ai,

Vrei să mă superi, iarăși, cu nasolul?”

Îi cer să tacă … Mai văzuși! Nimic!

Mă supără cumplit și-acum – pe bune! –

Nu mai suport, îl simt ca inamic,

Aș zice vieții-ntregi: “Deșertăciune!”

Suport eu ce suport, dar azi îi zic:

„Ce are el și nu am eu?” „Căpșune!”

Din vol. “Dor de lele”

Regină-mi ești, iar eu ți-am pus coroană

S-o porți, cu mine-alături, peste-un timp

Ce-l cred nu doar o viață pământeană

Ci, într-o veșnicie, anotimp.

Iar tu, strălucitoare, mi-ai zâmbit

Și mi te-ai oferit cu totul mie,

Apoi coroana ai înlocuit

Cu-a timpurilor ce vor fi să fie.

Le-ai tot schimbat, le schimbi și-acum, mereu,

Dar îmi rămâi aceeași tu, cea care

Le împletești cu fir de curcubeu

Punând culoarea lui în fiecare.

E iarăși toamnă – timp de-ncoronare

Cu ruginiu, cu galben și cu … eu.

Din vol. “Călător prin gânduri”

De-ar fi să vii, din nou, în altă viaţă,

aş vrea să fii aşa cum eşti acum,

iar eu voi fi pe-al căutării drum,

în zile însorite sau prin ceaţă.

Şi te-aş găsi, când ceasul sau destinul

vor fi, pe lumea asta, în acord,

şi vor dori ca, într-un singur cord,

iubirea noastră să-şi găsească -alinul.

Nu te-aş lăsa nicicum să pleci din mine,

ţi-aş fi ocrotitor, ţi-aş fi erou,

ai fi, în viaţa-ceea bibelou.

Doar timpul va putea să ne dezbine

şi, într-un alt destin, cel scris din nou,

în orice viaţă-aş vrea să fiu cu tine.

Din vol. „Chipul iubirii”

Nu mă mai vezi – e ca și când o noapte
S-a așternut pe cerul dintre noi
Și ne-a lăsat săraci de visuri, goi,
Tu – un mister, eu – 007.

Domeniul meu e-ntreaga galaxie
Prin care te învârți c-un vag surâs,
Dar nu mă poți vedea – nu zic nici “Pâs!”,
Doar trag ușor de-un bor de pălărie.

Îți știu, misterule, pe dinafară,
Escalele pe unde chicotești,
Îți știu de dulce și îți știu de-amară.

Mi-ai spus că-s cel mai tare,-odinioară
Și, sunt convins, la fel și-acum gândești,
Căci tot pe 007 îl iubești.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Mai cade câte-un înger din înalt,
Cu aripi în cenuși de veșnicie
Arzânde-n focul dintr-o bătălie
Pierdută în al inimii asalt.

În mersul rătăcit, pășind stângaci,
Își mai ascund o urmă de trufie,
Dar piere, neștiind ce va să fie;
Căzuții sunt, la început, buimaci.

În gândul cui au fost, ce s-a-ntâmplat,
Cum de-au pierdut ei, îngerii slăviți,
N-au cum să știe. Cerul i-a trădat

Și sunt lipsiți de aripi, surghiuniți,
Făcuți să uite ce au fost odat’,
Atunci când mai erau, de cer, iubiți.


Din vol. “Aripi de azur”