O priveam adesea cum căra,
Pe un drum sau altul, greutăți,
Ignorând tot ce în jur stârnea,
Nebăgând în seamă răutăți.

Nu am vrut să aflu cine e,
Care-i e motivul, unde stă,
Cum de-i singură și pentru ce
Nimeni ziua bună nu îi dă.

Preferam să îmi închipui eu
Viața ei, schimbând mereu ceva
În invenții de prin gândul meu,
Cugetând că i se potrivea.

A trecut un timp, a dispărut
De prin gânduri și priviri, din tot
Ce-o privea pe-aceea din trecut
Căreia puteam să-i fiu nepot.

A plecat, luându-și tot ce-avea…
Eu mai trec prin timp, la fel ca ea.



Din vol. “Aripi de azur”