Demiurg
Trepte
Coboară pe trepte din anii ce-au fost, Cu pași măsurați în cuvântul șoptit De vechi amintiri ce-și mai au adăpost În brațele clipelor când ne-am iubit! Oprește-te-o clipă și-ncearcă a sta Pe-o treaptă de dor înecată-n suspin, Ascult-o-n tăcere și-așteaptă să-ți dea, Prin șoapte de vreme, cuvântul “senin”! Căci are seninul și-l ține închis În clipe, în zile și ani de demult, Când totul părea că trăiește-ntr-un vis Născut în iluzii din zori de adult. Îl simți? Îl trăiești? Mergi pe-o treaptă-napoi Și-ncearcă, acolo, să prinzi un ecou Din tot ce a fost, ce-am trăit amândoi În anul din treapta parcursă din nou! Mai urcă, mai urcă! … La treapta de-acum, Oprește-te, simte-o! Cuvântul șoptit E-o parte din viața ce-ți pare altcum Decât cea din treptele când ne-am iubit. Din vol. "Eterna căutare"
Sonetul gândurilor cristaline
Când gânduri se revarsă în tăcere și nu vor neștiute să rămână, nu le certa, ajută-le și cere să fie ca o apă din fântână. Mai limpezi vrei să fie ca izvorul? Doar tu poți face asta, printr-o pace pe care-o poți avea, cu ajutorul cuiva ce n-ar putea a se preface. Consultă-ți sufletul - și fă-o bine - iar, dacă simți căldura lui, lumină, iubirea ce, în piept, n-o poți reține, atunci, ca pe o apă cristalină, trimite-ți gândurile, fără teamă, spre ceea ce, cu dragoste, le cheamă. Din vol. “Călător prin gânduri”
Doar un izvor
Erai însetată pe-un drum în deșert Pierdut printre dune, tăcut și pustiu, Ascuns de nisipuri, flămând și incert, Mergând spre iluzii ascunse-n neviu. Erai rătăcită - morgană-n real - Prin vise ciudate, prin prafuri de timp, Credințe trecute prin ciur cerebral În cioburi scăpate de zei din Olimp. Erai mai frumoasă, pe calea-ți cea grea, Decât tot ce-n lume vreodat-am știut Și-atunci, m-am gândit c-aș putea și aș vrea Să-ți ies înainte pe-un drum nevăzut, Să-ți stau la picioare-ntr-un nou început, Să-ți văd chipul blând cum se-apleacă, ușor, Sorbindu-mi iubirea c-un zâmbet tăcut, A oazei stăpână, iar eu … un izvor. Din vol. “Oare”
Negru
Pașii mei, pe malul mării, Se-ndreptau spre soare-apune, Ca și gândurile mele Cele rele, cele bune, Încărcate de lumina Răsăritului de stele. Parcă-n vis, urmam cărarea Pe sub valuri noi tăiată Ori ascunsă printre gânduri Ca-ntre scânduri și legată Cu otgoane de nisipuri Scurse-n mare, rânduri-rânduri. Și mergeam, călcând pe valuri, Printr-un răsărit de noapte, Pe un țărm, cioplindu-mi drumul Prin uiumul celor șapte Stele risipite-n cerul Negru. Negru ca și fumul. Din vol. “Eterna căutare”
Gândul clipei care trece
Firavul gând al clipei care trece în universul celei ce va fi, s-a tulburat și-a hotărât să plece spre zori tiviți cu-argint, ce vor veni. Îi va străbate luminat de-o rază ce-i va purta speranța spre pământ și va simți cum ritmuri noi pulsează în fiecare fulg purtat de vânt. Va fi tot iarnă, frig, dar o căldură îi va atrage zborul din văzduh și-i va topi tăria din armură în creuzetul vorbelor de duh. Nu va putea de-acolo să mai plece Firavul gând al clipei care trece. Din vol. “Aripi de azur”
În lumea mea
Aș vrea să vii cu mine, de-ai putea, În lumea ce mi-am construit în minte, Să o admiri și tu, să iei aminte, Și apoi să te-ntorci în lumea ta. Vei înțelege totul și aș vrea, Atunci când simți că mult prea mult m-atrage, Să-ncerci, cu tot ce poți, a mă distrage Din gândul ce mă-ndeamnă a pleca. Ți-am dat o hartă, știi să mă găsești, Ești singura care-ar putea să vină În lumea care pare să-mi convină Și să mă scoți, spunând cât mă iubești, Că vrei să fii, pe veci, a mea regină, Sau, poate, doar că vrei să mă-nsoțești. Din vol. "Oare"
Ceaiul de iarnă
Mi-am lipit sufletul De florile unui geam Și abia atunci mi-ai apărut Într-o lumină tulburată De dezgheț. Făceai un ceai de fructe Sau de flori Sau de amintiri, Îmi era greu să-mi dau seama, Pentru că pluteau prin aer Urme de sentimente Cu arome de uitări. Puteam să bat la ușă, Doar-doar să pot și eu gusta Ceaiul acela ciudat, Și trecut, Și neîndulcit, Cred. Mă întreb și acum: Ce gust ar fi avut? 13 ian. 2019
Iubirea în mov
Apari, uneori, dintre visuri, scăldată în mii de culori, și cerni, trimițând spre abisuri, un cânt ce îmi naște fiori. Fragmente din el mă-nconjoară, m-ating și mă trag spre ceva ce-ncepe, treptat, să-mi apară ca zile din zodia mea. Sunt semne în limba străbună, ascunse-n culori curcubeu pictate-n destin pe o rună pe care-am văzut-o doar eu. Citesc, împreună cu tine, în semne topite-n alcov, iar visul dispare prin mine în cântul iubirii în mov. Din vol. “Eterna căutare”
Focul din deșertul amintirilor
Zilele se-aleargă, toate, spre-o arhivă Nouă și-nțesată, încă, de simțiri Adâncite-n gânduri vechi și în derivă Pe-un deșert ce arde urme de-amintiri. Focul ce le curmă ultima zvâcnire, Își ascunde jarul sub un strat de an Care se-nnoiește cu o răbufnire De sfârșit de vreme-ajunsă la aman. Zilele ferice, învelite-n verde, Schimbă-ncet veșmântul cu un strat de praf Care, de prin astre, vine să dezmierde Vieți trăite-odată, ca-ntr-un epitaf. Poate-i sărbătoare, poate e tristețe Când finalul vine-n valul de zăpezi C-o lumină rece, încercând să-nghețe Razele ce-și cântă imnul din amiezi. Timpul se destramă, urma-i e confuză, Tot ce-a fost, e-o umbră care s-a scurtat, Devenind potecă anului ce-acuză Focul care-i arde zile ce-au plecat. Din vol. “Cântecul visurilor”
Daniel Vișan-Dimitriu 