19 feb. 2014 - Vol. "Gândul pierdut"
Coșmar
Sonetul primului jurământ
În zborul meu, am aripi de cuvinte Născute din iubire prin descânt Și strălucind ca primul jurământ Pe care-aș vrea să mi-l aduc aminte. E-atât de vechi, încât din amintire Nu pot să-l deslușesc, nu pot să-i știu Cuvintele, nici cui am vrut să-i fiu Acel ce i se-nchină din iubire. Ce-mi amintesc, e doar privirea ei Și vocea, și parfumul de demult, Ce se-mpletea cu-aromele de tei. O-aud și azi și-mi place s-o ascult Așa cum îmi plăcea în anii-acei Când în cuvinte nu credeam preamult. Din vol. “Cântecul visurilor”
Râd și eu
Mai găsesc prin viață bucurie Și mai râd la câte-un fix de ceas Când mai cântă-un cuc și nu-i pendulă, Nu-s nici clopote-n credința-mi nulă, Niciun “Te iubesc!” de bun rămas. Și mai râd spre nori ce stau să plouă, Mai zâmbesc spre ifosele lor Căci, nehotărâți, se bulucesc, Bubuie și-abia își stăpânesc Vorbe ce-ar trăsni îngrozitor. Mai găsesc ceva “de râs” prin viață: “Adevăruri” ce se-nghit cu greu, Înălțări - pe trupul țării, gâlci - Ori deșertăciuni ce strigă “Bâlci!” Și mai râd de râsul lumii, eu. Din vol. “Călător prin gânduri”
Umbra Soarelui
Stea îndepărtată, încă mai privești Urma celui care-n vasta galaxie Se îndepărtează, nu mai vrea să fie Astrul dintre aștri cu lumină ție, Tu, cea care astăzi încă strălucești. Fie ca lumina-i să te însoțească Ani și ani prin lumea stelelor ce cântă Bucuria vieții, caldă, neînfrântă, Risipind lumină de iubire sfântă Printre-aceia care vor să o primească. El … nu-ți mai e Soare cum odat-a fost, Să-și întoarcă drumul, nu mai are rost. Din vol. “Cântecul visurilor”
Îți scriu…
Te simt, acum, iubito, Îți sunt deja în gânduri; Știu, vrei câteva rânduri Din ziua ce-am trăit-o. Acum îți scriu: sunt bine, Muncesc și uit de toate… Aproape … cât se poate. Aș vrea să fiu cu tine, Să mergem împreună Călcând pe compromisul Ce îmi deschide-abisul, Și-n dragoste nebună Să ne-mbătăm în visul Cu noi și o lagună. Din vol. “Oare”
Amnar de februar
Iubito, prima zi de februar E rece, cum e datul ei să fie, Dar eu, în raiul meu imaginar, O văd așa cum știu că-ți place ție: Zăpadă cât cuprinde și noi doi, Pe sub copaci cu pletele cărunte, Trecând pe lângă râul din zăvoi, Părându-ne că e un râu de munte. La dreapta e cărarea înspre schit, Iar de la pod, mergând aproape-un ceas, Vom poposi la hanul părăsit De care, iată, sunt și-acum atras. Voi face focul și vom bea un ceai Să ne-ncălzim și să putem, apoi, S-alunecăm prin al zăpezii rai Pe schiuri, printre brazi și … amândoi. E cerul tulbure ca ochii mei Când caută prin viață un amnar Ce mai aprinde-n raiul meu scântei Ca azi, în prima zi de februar. Din vol. “Aripi de azur”
Felinarul
Privește-l! Arde-n miez de iarnă și arde cald. Lumina lui atinge recele de-afară ca sunetele de vioară ce răsunau cândva, pe seară, cu o căldură ce-nfioară, ca taina ochilor căprui. Mai arde, încă, arde pal, c-o strălucire de opal ce-așteaptă-n stratul de pământ o mână-ntinsă, un cuvânt, orice-ar putea, din lumea sa, o altă soartă să îi dea. Privește-l! Încă-l poți privi și-i poți vedea lumina caldă pierdută-n albul dintr-o zi ce-n frigul ei, tăcut, o scaldă. Îl sting de-acum: lumina lui, nu folosește nimănui. Din vol. “Eterna căutare”
Dimineți divine
Îmi vreau seninul zilelor ferice, Căldura verii, clipele cu noi, Îți vreau lucirea ochilor complice Sărutului furat cu buze moi. Vreau umbra mea adăpostindu-ți chipul De-un Soare însetat și arzător Ce își ascunde razele-n nisipul Și marea ce-l așteaptă-mbietor. Își va apune-a zilei strălucire În valuri zbuciumate de dorinți, Iar ea-i va stinge-n ape de iubire Și clipe dulci, trăirile-i fierbinți. Mai vreau, în zori, privirile-ți blajine Să aibă-ascunse-n strălucirea lor Plăcerea dimineților divine Sub cerul nostru-albastru, protector. Din vol. “Eterna căutare”
Scânteieri de suflet
Ce-a mai rămas, o vom simți-o, poate, În jar ce sub cenușă va mocni Cu amintiri uitate neuitate Prin scânteieri de suflet, încă vii. Iar de va fi un vânt să se abată În lumea lor, să fie flăcări iar, Aș vrea ca ea, cenușa-ceea, toată, Să fie ce a fost, o zi măcar, Tu să-mi apari, mirată, din uitare, Așa cum doar prin visuri îmi apari Și mă cuprinzi în brațe de-alinare Și-n ochi atât de triști și-atât de clari. Dar de va fi cenușa să-mi îngroape Troiene reci de veșnice zăpezi, Aș vrea să fii scânteilor aproape Și-n jarul tău, un timp, să le păstrezi. Din vol. “Eterna căutare”
Precum
Era atât de vară! Doamne, cum era! Credeam că arde tot … și chiar ardea. Ne-a ars, întâi, tot focul din priviri Și-a aruncat cenușa-n întâlniri. Ne-a spulberat cuvintele-n scântei Și ne-a făcut din dor un obicei. Au ars și norii-aceia de sub noi. Mai știi? Ne înveleau pe amândoi. Plutesc cenușile, pierdute-n vânt … "Precum în cer, așa și pe pământ". Din vol. “Eterna căutare”
Daniel Vișan-Dimitriu 