Dincolo de gard, era tăcere.
Și căsuța, și un brad, tăceau
Ca și când nu mai aveau putere,
Dar voiau ceva și așteptau.
Ce sperau în iarnă să se-ntâmple,
Ziua-ceea rece nu știa;
Ea trecea, cu ore albe-n tâmple
Și c-o boltă fără Soare-n ea.
Ce-or fi vrând? – se miră-n unde râul,
Ce-or spera? O iarnă și mai grea?
Pătură mai mare peste grâul
Care ieri, în verde crud, râdea?
Peste drum, o țarcă vorbăreață,
Ne-ntrebând-o nimeni de nimic,
Sparse liniștea c-un zvon de viață:
Știu ce vor: zăpadă ar mai vrea!
Spiritele-ncep să se încingă:
Unii spun că-i bine, alții – ba,
Norii se întreabă: să mai ningă
Ori s-aștepte anu-a se schimba?
Din vol. “Dor de lele”
E-o iarnă-n dreptul ei, de te-ai uita
Prin calendare, dar, mergând afară,
Îți pare că-i o altă primăvară
Și anul ce se-ncheie parc-ai vrea
Să îl întrebi: “Măi, unde-i iarna ta?
Ce s-a-ntâmplat cu fulgii mei de nea,
Cu florile de gheață din ferestre,
Cu obiceiuri ce-s a iernii zestre?
Eu cum să pot colinde a cânta
Iar, de Crăciun, pe cine-aș aștepta?”
Dar nu-l întreb, căci am găsit răspuns
În rugile ce-nalță către ceruri
Cei ce se tem de ale iernii geruri
Și simt că nu le-a fost îndeajuns
O viață ce iubirea le-a ascuns.
Aceia ce așteaptă ca pe-un dar
O prelungire-a toamnei, cât se poate,
Cu ploi, cu frunze moarte și uscate,
Cu vânturi foarte reci să fie chiar,
Dar să se tot repete, iar și iar.
Nu, anule, nu-i asculta pe ei,
Căci, dac-o știi trăi, e-o frumusețe
Și-o bucurie, nicidecum tristețe,
În iarna ce-i iubită de acei
Ce-și iau cojoace, după obicei.
Ascultă-i pe cei care au iubit
În primăvara vieții și-ntre timp,
În vară sau oricare anotimp
Și vor, în traiul lor de-acum, tihnit,
O iarnă cum, demult, au moștenit.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Ne întâlnim prin timp și spații vaste,
Nemuritori și tineri, dar bătrâni,
Urmașii zeilor a tot stăpâni,
Atrași de-atâtea, între noi, contraste.
Tu ești lumina arderii intense,
Eu sunt un întuneric înghețat,
Tu ești căldura, focul ce-a curmat
Răceala galaxiilor imense.
Ne întâlnim, ne-atragem, ne dorim,
Ne contopim în ere calde, reci,
Așa cum numai noi putem și știm.
E-atâta timp de când călătorim
Pe ale Universului poteci,
Încât iubirea noastră nemurim.
Din vol. "Chipul iubirii"
Mă simt prea mult legat de lumea-n care
tot ce e vechi, îmi pare nou acum,
de pasărea ce-nvie iar din scrum,
iar gândului îi este greu să zboare.
Aș vrea să pot, din nou, să fiu scânteie,
să uit de tot ce am și-i efemer,
să trec, cu mintea, dincolo de cer,
spre locul ce deține-a lumii cheie.
Aș vrea s-o întâlnesc prin galaxie
sub altă formă: suflet și cuvânt,
să simt că-mi este hărăzită mie,
prin sacrul și eternul legământ,
să uit orice dorință, cât de vie,
și corpul ce se zbate … pe pământ.
Din vol. "Oare"
Privirea ta ți-a însoțit suflarea
cu care mă înalț și-acum spre cer
în bucuria vântului când marea
o mângâie cu aripi din eter.
Erau în ea scântei mângâietoare,
era căldură și era ceva
ce mă făcea să cred că nu din Soare,
din ei venea lumina ce-mi purta
Întregul zbor spre locuri neștiute,
cu bucurii simțite doar în vis,
prin universuri noi, nestrăbătute,
cu străluciri ce nimeni n-a descris.
Iubita mea, un fir de păpădie
e, sigur, mult mai greu de ce simt eu
acum, când am aflat că mi-ai dat mie
iubirea ta. Mă va-nălța mereu.
Din vol. “Călător prin gânduri”
La cheul unde se-amarează vase,
Voia să folosească o frânghie
Să-și lege, între iahturi arătoase,
Bărcuța cu aspect de jucărie.
Era mai veche, prea demult vopsită,
În lemnul ei pătruns de ani pe ape,
Erau dovezi de viață urgisită
Și semne că sfârșitul e aproape.
N-ai fi crezut că încă mai plutește
Și n-ai fi prăpădit pe ea nici ortul,
De nu-i vedeai, în jur, cum strălucește
O aură cum nu văzuse portul.
Avea frânghia lui, nu o parâmă,
Iar barca îi era o viață-ntreagă,
Clădită-ncet, fărâmă cu fărâmă
Din tot ce îndrăznise să aleagă.
A tras din greu, dar s-a legat la cheul
În care-atâtea iahturi arătoase
Ce n-au știut, în viața lor, ce-i greul,
Se-nclină aurei maiestuoase.
Din vol. “Aripi de azur”
Era-n decembrie și-o ploaie deasă
Înfrigura, sub cerul înnorat,
Și cântecul ce-n vară s-a cântat,
Și ziua ce s-a-nchis în ea, ploioasă.
Descoperea plăcerea din tristețe,
Se alinta, cumva, prin gândul său,
Mai mângâind părerile de rău,
Mai dând, prin amintiri, cuiva, binețe.
Cât a durat, cât nu … s-a plictisit
Și a chemat un vânt să mai abată
Spre alte zări, toți norii din zenit,
Dar, tocmai când acesta a venit,
Pe-o ramură, timid, înfrigurată,
O pasăre-a pornit un ciripit.
Din vol. “Aripi de azur”
Tu dormi, iar trandafirul meu așteaptă
să-ți simtă respirația din vis
și doar atunci să îți vorbească-n șoaptă,
așa cum ne-am vorbit și mi-a promis.
El îți va spune,-n visul tău, cum eu
mă cred pierdut atunci când te privesc,
cum simt ceva crescând în pieptul meu,
cât vreau să-ți spun tot timpul: “Te iubesc!”.
Îți va șopti poeme de iubire
pe care le-am compus cu tine-n gând
și-n graiul lui el îți va da de știre
că-n visul tău aș vrea să fiu oricând.
De-l vei cutremura cu un suspin,
te va trezi cu un miros plăcut
și îți va spune cum am să te-alin
sau cum voi fi la pieptul tău un scut.
Atunci, iubita mea, vei ști și tu
tot ce simt eu, dar încă nu-ndrăznesc
să-ți spun, de teamă că vei spune “Nu!”,
chiar dacă-n vis, prin flori, eu îți vorbesc.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Era ceva nedeslușit în vis
Și apărea sub valuri în mișcare,
Când ca o pată albă prin culoare,
Când ca un gând străin, de nedescris.
Voiam să-i pun, în visul meu, dârlog
Și l-aș fi pus, dar nu aveam curajul
Să-ncerc un lucru nou, precum dresajul
Acelui, de prin unde, inorog.
Ce vis ciudat! Un gând în lumea lui,
Atât de rătăcit prin iluzoriu,
Încât credea că e-ntr-un teritoriu
Cum nicăieri, în lumea asta, nu-i.
Cum s-ar simți un inorog în frâu?
M-ar asculta? Ar fi, pe drum de visuri,
Cel ce-ar putea să treacă prin abisuri
Ce s-ar ivi în viața ca un râu?
Priveam nedeslușirea de sub valuri,
Închipuindu-mi pașii încordați
Ai mei, ai lui, alături, ca doi frați
Ce caută, prin visuri, idealuri.
Din vol. “Aripi de azur”
“Lumini și umbre” ar putea să pară
descrierea lui Rumi a iubirii
cuprinsă-n astrolab, dar legea firii
e însăși existența ei. Stelară?
Mă-ntreb: au toate stelele lumină?
Le paște, oare,-o soartă-atât de sumbră
pe cele care s-au născut în umbră
să-și plângă neiubirea în surdină?
E greu de descifrat cum de apare,
se naște, crește peste timp … sau moare,
apare-n altă parte și mai mare,
valsează între umbră și lumină,
vioaie, fragedă și libertină.
… o fi ajuns și pe la mine, oare?
Din vol. “Oare”