Ce galop! Ce scântei din copitele lor!
Cum aleargă prin vremuri de care mi-e dor!
Herghelie de gânduri pe nori de-amintiri!
Ce șuvoi nesfârșit! Cât de multe trăiri!

E decorul de-acum în decor de atunci
Când sălbaticii mei n-ascultau de porunci,
Alergând cum voiau, netezindu-și pe cer
Noi cărări, căutând, printre cețuri, reper.

Depășeau barierele anilor grei
Și treceau asmuțind sub copite idei
Nestrunite de legi, neștiute de-un veac
Oropsit de un crez închistat și opac.

Sub copite-au simțit drum de Rai, drum de Iad,
Au simțit înălțări, au simțit cum decad,
Au trecut prin vârtejuri de apă și foc,
Au trăit cât un vis ce se pierde-n soroc.

Sunt în clipe de-acum, pe un câmp înflorit,
Pregătiți de un zbor pe un drum nesfârșit,
Doar de îngeri parcurs, doar de stele știut …
Ce tăceri vor stârni la întoarcerea-n lut! 


Din vol. “Aripi de azur”

E noapte, mi-e frică şi gem îndelung,               
iar inima pieptu-mi apasă,                                 
în visul în care sunt gata s-ajung 
în lumea de nimeni aleasă.      

E lumea în care cei mici sunt jertfiţi,
e lumea în lacrimi scăldată,
e lumea cea rea, cu eroi biciuiţi,
e lumea de umbre călcată.

Nu pot să mă apăr, sunt singur în vis,                    
nu pot nici să fug să-mi scap viaţa,
aş vrea, dinspre cer, să coboare-n abis
lumina, să spulbere ceaţa.

În lumea de monştri, de lacrimi şi chin,          
coboară, pe-o rază de soare
un sunet de harpă, trimis de destin,                 
iar lumea lui Goya dispare.


Din vol. “Gândul pierdut”

Toiagul ce mă poartă pe vechile hotare
Nu-i ramură tăiată din arbor oarecare,
Şi are-n el putere, ca el un altul nu-i,
Căci eu îi sunt druidul, supusul nimănui.

El mi s-a dat, el, singur, în clipa când, din ceruri,
A coborât scânteia trimisă prin eteruri
Şi mi-a adus ce numai druizii au ca dar
Iar toţi ceilalţi se-nclină puternicului har.

Sărmanii, chiar şi regii, trecând de rangul lor,
Se tem de cel ce este-al cunoaşterii izvor,
Îi caută puterea, deşi se tem de ea,
Şi-i folosesc ştiinţa, îl roagă să mai stea,

Iar lumea lor măruntă, adesea fără legi,
E, toată, la-ndemâna druizilor pribegi,
Chemaţi s-o îngrijească, să-ncerce să repare
Tot ceea ce o strică, tot ceea ce o doare.

În mine-s adunate din mii și mii de ani,
Secretele aflate de greci şi de romani
În vremurile-n care, de lucruri noi avid,
Mi-am căpătat puterea. Sunt ultimul druid.

Din vol. “Eterna căutare”