E-albastru cerul, nu e niciun nor,
iar liniștea din jur e-atât de mare,
încât aud tăcuta nepăsare
a timpului ce trece prea ușor.

Se-nvârte într-o rază-un fir de praf
abia scăpat din lunga nemișcare
a rocii smulsă din străvechi altare
și dăltuită de-un arheograf.

Stârnite de-al mișcării slab fior
răsar, din minte, două gânduri triste,
crescute în decenii ateiste
ce le-au încătușat măiastrul zbor.

Un gând e al iubirii dar divin
și îl eliberez – e gândul meu-
iar celălalt, al urii –mi-e mai greu-
dar îl strivesc, pe loc, și-l scap de chin.

Pe cerul fără nori e-acum un vis
ce caută urâtul să îl șteargă,
și să împrăștie în lumea largă
iubirea, drumul către Paradis.


Din vol. “Zece”