Mi-e sete!
Dă-mi stropul pe care-l râvnesc
S-o stingă,
Să-mi fie nectarul zeiesc
Pe care,
La buze,
În palmă să-l duc,
Să simt că,
Din tine,
O parte mi-aduc.
Îți cer doar o clipă,
O viață,
Un pic
Din tot ce a fost,
Ce va fi –
Un nimic,
Dar dă-mi-l acum!
Dă-mi stropul acel
Și vino
Spre buzele mele
Cu el!
Din vol. „Eterna căutare”
Pasărea de pradă trece printre cețuri
Cu un strigăt aspru care, prin văzduh,
Caută s-atragă zborul altui duh
Răspunzând chemării și-n priviri cu ghețuri.
Singur printre piscuri, rege peste ceruri,
Își dorește ochii care s-au pierdut
Cu aceea care, în necunoscut,
S-a-ndreptat lăsându-i sufletul în geruri.
A rămas, așteaptă. Duh lipsit de nume,
Care-și plânge chinul. Toamna ce-a venit
Mai mărește timpu-n care a jelit,
Reușind pustiul vieții să-și asume.
Zborul lui străbate-o veche amintire:
Grindina sub care ea s-a prăbușit,
Cel ce a luat-o-n brațe și, grăbit,
A plecat din munte, fără vreo oprire.
Îi știa ținuta, armele temute,
Firea iubitoare, gata de-ajutor
Și … să fie visul? Aripa din dor
Și priviri ce poartă ghețuri cunoscute?
Din vol. “Cântecul visurilor”
De-a lungul apei gândurilor mele,
Pe maluri unde visele-au rodit,
Poți întâlni străjeri ce s-au clădit
Spre-a le păzi de duhurile rele.
Sunt multe și încearcă să plutească
Pe ape limpezi cum n-au mai văzut
În lumile din care-au apărut
Mânate de-o putere nelumească.
Încearcă, vor, dar le opresc străjerii
Cu ramuri încărcate de frunziș
Ce-i, contra lor, și armă, și fetiș,
Spre-a alunga ispitei mesagerii.
Sunt arbori printre care urma noastră
S-a estompat, dar încă nu s-a șters,
Căci n-a avut, în drum, nimic advers
Când se-așternea și devenea albastră.
Lăstarii din vechime mai rezistă
Și-au devenit străjerii de pe-un mal
Al unei ape care, spre aval,
Îmi duce doruri care-n gând există.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Pe-un țărm împrumutat din lumea noastră,
Culorile sunt altfel, sunt schimbate
Așa cum visele de noapte-albastră
Ascund trăirea în tăcere, toate.
E câmp acum, iar scoicile sunt spice
Cu galben dispărut din amintire,
Căci movul pare nopților complice
Când se aștern cu vise de iubire.
În lumea lui cea nouă, țărmul este
Atras în vraja nopților de stele
Ce-l urmăresc, iar una, fără veste,
Coboară ca în visurile mele
Și-n brațe, moale, trup de rouă-și lasă,
La pieptul meu, devine amuletă,
Ea – steaua care se întoarce-acasă,
Eu – flutur într-o noapte violetă.
Din vol. “Aripi de azur”
De-ar fi să vii, din nou, în altă viaţă,
aş vrea să fii aşa cum eşti acum,
iar eu voi fi pe-al căutării drum,
în zile însorite sau prin ceaţă.
Şi te-aş găsi, când ceasul sau destinul
vor fi, pe lumea asta, în acord,
şi vor dori ca, într-un singur cord,
iubirea noastră să-şi găsească -alinul.
Nu te-aş lăsa nicicum să pleci din mine,
ţi-aş fi ocrotitor, ţi-aş fi erou,
ai fi, în viaţa-ceea bibelou.
Doar timpul va putea să ne dezbine
şi, într-un alt destin, cel scris din nou,
în orice viaţă-aş vrea să fiu cu tine.
Din vol. „Chipul iubirii”
Zâmbeşti, cu-acelaşi gând de altădată,
privind oglinda care-ţi spune: “Tu
eşti tot frumoasă, ştii, eşti neschimbată!”
şi îi răspunzi: “Da, da!”, în loc de “Nu!”
Ai fost frumoasă-n vremurile-acelea
când te simţeai iubită şi-ai fi vrut
ca timpul să nu-ţi încreţească pielea,
să îţi rămână cum era-n trecut.
Ai vrea şi ochii să îţi strălucească
sub arcul ce îi străjuie frumos,
iar buzele în roşu să lucească
şi să îţi poarte zâmbetul duios.
Erai frumoasă, da, şi încă eşti,
dar ce să ştie ea, doar o oglindă,
de sufletul pe care-l găzduieşti,
căci n-are cum în tine să descindă.
Din vol. “Eterna căutare”
Aș vrea să pot să mă încred în tine,
să-ți cred orice cuvânt, iar tot ce faci
să-mi placă și să simt că-mi este bine,
iar tu, cu tot ce fac, să te împaci.
Îmi ești în gânduri, te iubesc, știi bine
că-n suflet mi-ai intrat, în sânge-mi ești,
îți tot spun asta, nu mă pot abține,
căci știu acum că, încă, mă iubești.
Te vreau alături, vreau să-ți simt privirea,
cuvintele, pe buze să-ți ating,
în brațe să mă ții, să-ți simt iubirea
prin noi fiori ce-n suflet se preling.
Te-aștept, căci am să-ți spun atât de multe
iar timpul pare-acum a sta în loc,
nici inima nu vrea să mai asculte:
cu tot cu neîncredere, ia foc.
Din vol. “Chipul iubirii”
Dacă mi-ai întâlni tristețea
într-o zi,
te-ai opri acolo,
în mijlocul străzii,
să-i ștergi o lacrimă
și să-i amintești
că-ți datorează
multe altele?
I-ai face umbră
cu sentimentele tale
astfel încât,
la despărțire,
umbra ta
să-i acopere
primul zâmbet?
Dacă ai face asta,
te-aș iubi.
8 sept. 2015
Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.
Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.
Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.
Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.
Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.
Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi … e un mister.
Din vol. „Chipul iubirii”
E toamnă
Și-nserarea adună în mănunchi
Fuioare ce coboară, ca dintr-un tainic ciur,
În apa liniștită
La care, în genunchi,
Îmi tac nefericirea
Și să o schimb, mă jur.
“Ridică-te” –
Șoptiră, deasupra mea, din ramuri
Cu frunze-ngălbenite, copacii de pe mal –
“Și fă-țí din înserare
Amestec de balsamuri
Apoi, din visul nopții,
Al vieții madrigal!”
M-am ridicat
Și totul părea o feerie:
Pluteau pe unde raze, iar liniștea din lac
Se transformase-n imnuri,
În cânt de bucurie
Ce-mi aducea miresme
De flori de liliac.
Din vol. “Eterna căutare”
