E noapte, mi-e frică şi gem îndelung,               
iar inima pieptu-mi apasă,                                 
în visul în care sunt gata s-ajung 
în lumea de nimeni aleasă.      

E lumea în care cei mici sunt jertfiţi,
e lumea în lacrimi scăldată,
e lumea cea rea, cu eroi biciuiţi,
e lumea de umbre călcată.

Nu pot să mă apăr, sunt singur în vis,                    
nu pot nici să fug să-mi scap viaţa,
aş vrea, dinspre cer, să coboare-n abis
lumina, să spulbere ceaţa.

În lumea de monştri, de lacrimi şi chin,          
coboară, pe-o rază de soare
un sunet de harpă, trimis de destin,                 
iar lumea lui Goya dispare.


Din vol. “Gândul pierdut”