E-o casă veche, casă bătrânească,
Așa cum poți la țară să găsești
Când vrei ca-n alte vremuri să trăiești
Și liniștea ușor să te găsească.

Acoperișul cere-nlocuire,
Pe ziduri s-au mai scurs din zugrăveli,
Păianjenii demult îi sunt fideli
Și e nevoie de-o aerisire.

Sunt multe de-ndreptat și de făcut,
Dar nu e grabă. Timpul de la țară
Nu se grăbește-n ceruri să dispară
Și nu le cere zilelor tribut.

E-un timp ce-mi lasă gândurile-n pace,
Îmi poartă bucuria de-a trăi
În fericire fiecare zi
Și îmi permite să aleg ce-mi place,

Iar mie-mi place colțul din grădină
În care, din fântână, un izvor
Îmi vine-adeseori în ajutor
Când gândurile înspre ani se-nclină.


Din vol. “Aripi de azur”

În visul de-azi-noapte, 
La două și-un sfert,
Eram pus pe fapte,
Iar vinul ... la fiert.

O voce dulceagă,
Cu iz de desert
Și gura de fragă
Zicea: “Eu te iert,

Și vin cu-ncântare,
În fugă, alert,
Cu dragoste mare
Deși e incert

Și încă mă roade 
Un gând: ești expert
În nimfe, naiade ...
Dar vinu-i … nefiert."

O, Doamne, ce fapte,
Ce vin, ce desert,
Ce zbatere-n noapte,
La două și-un sfert!


Din vol. “Dor de lele”

În apa din izvorul nemuririi,
Se-adună-atâtea visuri din trecut
Încât devine împotriva firii
Să mai păstrezi din cele ce-au durut.

Rămân acolo pentr-o veșnicie
În care nu se simte lipsa lor
Și nici regretul că puteau să fie
Speranțe într-un altfel viitor.

În apa ceea, sufletul își simte
Întreaga strălucire, e curat
Ca la-nceputul vieții și consimte
Că de această apă-i însetat.

Ai mers acolo, ți-am călcat pe urme,
Ne-am întâlnit apoi pe un pământ
Ce a-ncercat, dar n-a putut să curme
Iubirea căpătată-n locul sfânt.

Mai vor să meargă, sufletele noastre,
Să se-mbăieze-n apa din izvor
Cât mai curând, căci drumul către astre
Se conturează înaintea lor.


Din vol. “Aripi de azur”

Printre zile reci ca norii
Ce plutesc pe geruri crunte,
Nici izvoarele din munte
Nu mai pot să vadă zorii,

Nici s-audă, cristaline,
Triluri care dau fiorii
Și îndeamnă zburătorii
Inimile să aline.

Stâncile în nemișcare
Își aduc în taină vise
Din străfundurile-nchise
Și le-nvață iar să zboare,

Să se-nalțe către cerul
Dorurilor înghețate,
Să-i topească iernii toate 
Legăturile cu gerul.


19 ian. 2026

Ceva se-ntâmplă. Liniștea pădurii
E altfel: curioasă și mirată
Căci, în cabana mică și uitată,
Se înfiripă murmurul căldurii.

Lumina unui felinar pornește
Spre lumea înghețată de afară,
Vestind că în cabana veche, iară,
În sobă arde focul și bufnește.

De peste brazi, privesc, invidioase,
Însingurări împrăștiate-n cer
De un destin cu ele prea sever,
Ca stele numai noaptea luminoase.

Mai pun un lemn. Căldura vreau să-ți fie
Veșmânt, alături de privirea mea
Ce îți cuprinde trupul și ar vrea
Să-l învelească-n dulce reverie.

Iar tu zâmbești, sorbind o picătură
Din cupa-n care ore din destin
S-au transformat în aromatul vin,
Purtând uitări de lege și măsură.

Din vol. “Aripi de azur”

Eu nu credeam că visurile cântă
Atunci când văd că intri-n lumea lor,
Nu-n mers ușor, ci-n pas șovăitor,
Sub gândurile care te frământă.

Și nu știam că te ridică-n zbor
La dans cu îngeri care-ți înfierbântă
Privirile ce-n aripi se-nveșmântă
Și gânduri ce-ncolțesc în flori de dor.

Mi se păreau, adesea, nefirești,
Doar plăsmuiri din timpul în zadar
Pe care-l pierzi când stelele apar
Deasupra lumii-n care singur ești,

Dar știu acum: e-o lume de tumult,
O simfonie-n care vreau să fiu,
Decât în lumea mea, cu mult mai viu,
Să fiu așa cum îmi doream demult.

Și cred acum, și nu mă mai frământ,
Nici pasul nu-mi mai e șovăitor
Atunci când mă înalț, plutind ușor,
Prin lumea-n care sunt un vis și cânt.


Din vol. “Cântecul visurilor” 

Curgeau pe coasta unui munte norii
Ca un șuvoi de clipe-atât de reci
Încât nu le-a mai vrut drept călătorii
Pe creste ce vor dăinui pe veci.

I-a rupt, i-a destrămat, le-a dat semnalul
Pe care-un timp prea lung l-a amânat
Strunindu-și, în adâncuri, arsenalul
În zbucium de cutremure creat.

A curs cascada albă spre o vale
Cu brazi ce apăreau în calea ei
Înveșmântați în straie anormale,
De-un galben plin de ani prea mulți și grei.

Cu norii-ndepărtați de printre creste,
Văzduhul tot, din nou înseninat,
A îndemnat spre ei lumini celeste
Și cu un verde crud i-a-nveșmântat.

Curând, un vultur s-a ivit în zare 
Atras de munte și plutind ușor
Pe-un cer curat, albastru ca o mare,
Un vultur-gând senin, înălțător.


Din vol. “Aripi de azur”

Era la tămâiat,
Cu babele din sat,
Acolo-n cimitir,
C-un țipăt abitir:

- Mărine, m-ai lăsat
Prea singură în pat,
Iar pensia ce-o am
Se duce tam-nesam.

De când tu ai plecat,
N-am trai adevărat!

Mărine, Mărine,
Ia-mă sus, la tine!

Și tot se învârtea,
Mormântul tămâia,
Când fusta, dintr-odat'
De-un ciot și-a agățat.

- Fugi de-aci, Mărine,
Că glumii cu tine!



Din vol. "Parfum vesel"