Să fiu eu, oare, -acela vinovat
de strălucirea din privirea ta,
de zâmbetul de înger întrupat
în corp ce şi zeiţele ar vrea?
Să fie gândul tău la mine, -acum,
sau într-o-mbrăţişare cu al meu
pe podul ce le pare-un simplu drum,
când, pentru toţi ceilalţi, e-un curcubeu?
Am chipul tău în mine, un tablou
pe care-l văd aievea şi mereu,
am vocea ta, al inimii ecou,
te am în suflet, ca şi cum eşti eu.
Din vol. "Chipul iubirii
E-un cimitir cu cruci din plastilină,
Dar trec pe-acolo mulți și se închină
Culorilor ce-n lipsa unui har
Își cred stridența unicul altar.
Sunt cerșetori ce caută pomană
Plângându-și viața nicidecum sărmană,
Sunt cei ce vor măcar o treaptă-n plus
Când scara afirmării s-a opus.
Se-nchină plastilinei și rostesc
Un fel de imn, în cor ciudat, grotesc,
Îngână plecăciunile-n cuvânt
Ce intră în morminte cu avânt
Și-n ritmul din urechi inexistente
Eliberează năluciri latente
Din morți ce cred că au elucidat
Secretele cântării de-altădat’.
Pun inimă în imn și cer răsplată
Pe care nu o vor primi-o niciodată,
Dar cum să-i cerți pe-aceia ce se-nchină
Prin cimitirele cu plastilină?
Din vol. “Aripi de azur”
Pe un deal, pe la vii cufundate-n nămeți,
Nu e drum, nu-s poteci, sunt doar câțiva drumeți
Necăjiți, obosiți, respirând sacadat
Și-ntrebându-se-n gând cât mai au de umblat.
Nu au ghid priceput și se lasă conduși
De un sfat căpătat de la vechi cărăuși,
Dar se vede că ei n-au știut că-i schimbat
Tot ce-a fost, începând chiar din margini de sat.
Din pădurea de ieri, mai sunt doi-trei puieți,
Din livezi a rămas doar un timp ce-l regreți,
Pești în râu nu mai sunt, nu mai e nici vânat,
Baci cu turme s-au dus, au plecat la iernat.
E pustiu, tot mai frig și repere nu au,
E departe ce-au vrut, alungat ce sperau,
Nu e semn c-ar găsi ceea ce-au căutat
Tot umblând într-o zi ce-a ajuns la-nserat.
Dar ei merg – sunt conduși pe cărări în pustii
De un ghid ce nu e, pe un deal, pe la vii,
Prin pădurea cu rugi cufundați în nămeți,
Spre o noapte poftind la cei câțiva drumeți.
Din vol. “Aripi de azur”
Tăcerea iernii vrea, înfrigurată,
o haină în culori strălucitoare,
un curcubeu, o rază de la Soare,
orice, doar să se vadă transformată,
Vrea să se știe ruptă în cuvinte
rostite cald, prin ochi, sau doar prin șoapte
ce prelungesc dorințele în noapte
în amalgam de rece și fierbinte.
Tăcerea noastră zace risipită,
căci n-a putut troiene să închege,
și nici acum nu poate înțelege
cum, pentru noi, n-a fost deloc ispită.
Ne alintăm cu o privire vie,
iar ochii noștri,-n vorba lor zglobie,
se-mbrățișează într-o armonie
așa cum ni s-a scris și-a fost să fie.
Din vol. "Oare"
Eu te sculptam în infinite feluri
Și-n fiecare-aceeași îmi erai:
Regina câștigată în dueluri
Cu tot ce-mi rezerva un loc în Rai.
Și mi te-nchipuiam o nemurire,
Scânteie-aprinsă-n lut pulsând și gol
Ca tot ce însemnase-nchipuire
Prin gândurile-mi ce-ți dădeau ocol.
Mi te-am dorit cu zâmbetul pe buze
Și-o nemurire-n vremea ce va fi,
Iar ochii mei, atente călăuze,
Te ridicau spre stele, zi de zi.
Ei nu știau că-n visele-ți confuze
M-ai dăltuit ca faun printre muze.
Din vol. “Eterna căutare”
Prin gânduri am spre amintiri o punte
Pe care-o trec adeseori zâmbind,
Căci ea mă duce-n timpuri ce se-ntind
Pe ani ce n-ar putea să mă încrunte.
Am fost și ieri acolo-n scurt colind
Și am găsit cotlonul vechi de munte
În care bucuriile mărunte
Mă fac de-acele locuri să depind
Și să le caut când e frig afară,
Când timpul trece greu și în plictis,
Când cerul gândurilor înconjoară
Zăpezi și viscole de nedescris,
Iar eu pot face toate să dispară
Intrând în colțul meu de paradis.
Din vol. “Aripi de azur”
Pe străzile de-acolo, de departe,
Mă plimb și eu cu tine, căci nimic
Din lumea lor, pe-a noastră n-o împarte
În cioburi adunate-n mozaic.
Căldura de acolo e-o poveste
A Soarelui și-a norilor din sud,
Iar străzile se-ndeamnă în sieste
Ce-n lumea noastră nu se mai includ,
Căci raiul nostru e o sărbătoare
A sufletelor care se iubesc
Și nu au tihnă-n viața trecătoare
A celor ce secundele grăbesc.
Așa că te-nsoțesc cu-nchipuirea
Pe care gândurile pot s-o poarte
Pe urma ta și-ți urmăresc trăirea
Pe străzile de-acolo, de departe.
31 ian. 2026
Pe albul zăpezii, cad umbre prelungi
Alături de cioburi de Lună
Răpuse-n tăcerea ce-ai vrea s-o alungi
Spre ultima-n cer văgăună.
Privești cu mirare covorul de nea
Și gândul se-adună în pasul
Pe care îl faci, încercând a călca
O noapte ce-și curmă popasul
Și pleacă, se duce, luându-și cu ea
Tot gerul, tăcerile toate,
Căci pașii ce-i faci au puterea de-a da
Zăpezii dorințe ciudate:
Odată cu zorii și-un Soare timid,
Își lasă, din albe veșminte,
O parte-n pământul setos și arid
Ce sapă, într-însa, incinte.
Te-ntorci în apus și privești ce-a rămas
Din tot ce-a strivit sub călcâi
O noapte de iarnă, în rece popas
… și vezi ghioceii dintâi.
Din vol. “Aripi de azur”
Prin întunecimea visului de ieri,
Străbăteam pustiul iadului marin
În căuș de valuri provocându-mi chin
Când scăldau, sărate, răni din vechi dureri.
Nicio stea în noaptea visului de ieri,
Niciun far în zarea ce nu se vedea
Peste valul care visul adâncea
În speranța care duce nicăieri.
Mă zbăteam în visul nopții mele, ieri,
Într-o barcă mică și tăind un val
Care-n visul nopții, providențial,
Îți purta, cu sine, sorții efemeri.
Deveneai speranța visului de ieri,
Premiul pentru care merita să-nving
Iadul dintre valuri, reușind s-ating
Țărmul unde-așteaptă două grațieri,
Iar pe țărmul nostru, visul meu de ieri
S-a-ncheiat în zorii care-au vrut să fim
Darurile mării și să ne iubim
Pe nisip, la umbra unor palmieri.
Din vol. “Aripi de azur”
E doar o cafea în grădină,
la casa cu tine stăpână
în triluri de păsări ce-ngână
acorduri din sursă divină.
E doar o cafea, pe-o terasă
privită din zare de-un munte
ce-și varsă, din tâmple cărunte,
izvoare de apă aleasă.
Silfide, pe flori risipite,
se-ntrec să-și arate uimirea
văzându-ți, în ochi strălucirea.
Cuvinte se-ascund, negrăite,
când clipele trec, fericite,
cu noi, o cafea, și iubirea.
Din vol. "Chipul iubirii"
Daniel Vișan-Dimitriu 