Taina din adânc

Puțini au fost acei ce au văzut-o

rotindu-se-n lumina Lunii pline

deasupra apelor ce le deține,

dar taina ce-o-nsoțea nu au știut-o.

În seara strălucirilor de apă,

ea vine printre umbre-nșelătoare,

c-un chip cuprins de-o vagă-ntunecare

și c-un veșmânt ce pare-a nopții pleoapă.

De peste prund, în margini de pădure,

un foșnet peste frunzele uscate

anunță o ființă ce răzbate

poteci misterioase și obscure.

Asemeni ei, cuprinsă-n fum și ceață,

plutește peste firele de iarbă

spre apa care-așteaptă s-o absoarbă,

o umbră care jurul, tot, îngheață.

Se întâlnesc și pleacă împreună,

urmând cărări de neamul lor știute,

spre adâncimi de timp necunoscute,

ascunse-n raze reci, sub clar de Lună.

Din vol. “Aripi de azur”

Cenușă Rea S.A.

Ți-am oferit, iubita mea,

tot ce-am putut, dar tu ai vrea

și luna de pe cer

de s-ar putea.

Nu vreau să-ți par un filozof,

sau să mă vait de vreun of,

dar ești ca piatra rea

dintr-un pantof.

Îți tot arăt că tu îmi ești

copila-ceea din povești,

și tare-aș vrea să cred

că mă iubești.

Știam și eu că un adult

– căci asta ești și … cam demult –

mai merge, de-i bolnav,

la un consult,

Așa că-ți spun: sunt supărat

de când pe Facebook ai intrat

c-un cont ascuns, căci tu

m-ai spionat.

Iar viața de povești a ta

mi-e clar că s-ar putea muta

în contul virtual

Cenușă Rea.

Din vol. „Parfum … vesel”

Sonetul celor cinci coroane

Regină-mi ești, iar eu ți-am pus coroană

S-o porți, cu mine-alături, peste-un timp

Ce-l cred nu doar o viață pământeană

Ci, într-o veșnicie, anotimp.

Iar tu, strălucitoare, mi-ai zâmbit

Și mi te-ai oferit cu totul mie,

Apoi coroana ai înlocuit

Cu-a timpurilor ce vor fi să fie.

Le-ai tot schimbat, le schimbi și-acum, mereu,

Dar îmi rămâi aceeași tu, cea care

Le împletești cu fir de curcubeu

Punând culoarea lui în fiecare.

E iarăși toamnă – timp de-ncoronare

Cu ruginiu, cu galben și cu … eu.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Zâmbetul din universul închis

Septembrie acesta-i un august nesfârșit

Al unei veri toride ce parc-a adormit

Și a surprins-o toamna visând un soare cald,

Ori un luceafăr tandru, cu ochii de smarald.

Îi place s-o privească zâmbind ușor în vis,

Încinsă între brațe de univers închis,

C-o vară și un astru pe un tărâm străin

De tot ce se petrece în pagini din destin.

E timpul toamnei, totuși, iar frunzele ce cad

Pătrund în ceața deasă a visului nomad

Și dau semnalul verii, anunțul de sfârșit

Al zilelor în care pământul a-ncălzit.

Se-așterne-n lume toamna, cu nopțile mai reci,

Cu ploi trecând de norii în care-și fac poteci,

Serbându-și începutul în visul ce-a pornit

Și-o face să zâmbească de-acum … pân’ la sfîrșit.

15 sep. 2026

Setea

Mi-e sete!

Dă-mi stropul pe care-l râvnesc

S-o stingă,

Să-mi fie nectarul zeiesc

Pe care,

La buze,

În palmă să-l duc,

Să simt că,

Din tine,

O parte mi-aduc.

Îți cer doar o clipă,

O viață,

Un pic

Din tot ce a fost,

Ce va fi –

Un nimic,

Dar dă-mi-l acum!

Dă-mi stropul acel

Și vino

Spre buzele mele

Cu el!

Din vol. „Eterna căutare”

Singur printre piscuri

Pasărea de pradă trece printre cețuri

Cu un strigăt aspru care, prin văzduh,

Caută s-atragă zborul altui duh

Răspunzând chemării și-n priviri cu ghețuri.

Singur printre piscuri, rege peste ceruri,

Își dorește ochii care s-au pierdut

Cu aceea care, în necunoscut,

S-a-ndreptat lăsându-i sufletul în geruri.

A rămas, așteaptă. Duh lipsit de nume,

Care-și plânge chinul. Toamna ce-a venit

Mai mărește timpu-n care a jelit,

Reușind pustiul vieții să-și asume.

Zborul lui străbate-o veche amintire:

Grindina sub care ea s-a prăbușit,

Cel ce a luat-o-n brațe și, grăbit,

A plecat din munte, fără vreo oprire.

Îi știa ținuta, armele temute,

Firea iubitoare, gata de-ajutor

Și … să fie visul? Aripa din dor

Și priviri ce poartă ghețuri cunoscute?

Din vol. “Cântecul visurilor”

Apa de dor

De-a lungul apei gândurilor mele,

Pe maluri unde visele-au rodit,

Poți întâlni străjeri ce s-au clădit

Spre-a le păzi de duhurile rele.

Sunt multe și încearcă să plutească

Pe ape limpezi cum n-au mai văzut

În lumile din care-au apărut

Mânate de-o putere nelumească.

Încearcă, vor, dar le opresc străjerii

Cu ramuri încărcate de frunziș

Ce-i, contra lor, și armă, și fetiș,

Spre-a alunga ispitei mesagerii.

Sunt arbori printre care urma noastră

S-a estompat, dar încă nu s-a șters,

Căci n-a avut, în drum, nimic advers

Când se-așternea și devenea albastră.

Lăstarii din vechime mai rezistă

Și-au devenit străjerii de pe-un mal

Al unei ape care, spre aval,

Îmi duce doruri care-n gând există.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Culoarea nopților complice

Pe-un țărm împrumutat din lumea noastră,

Culorile sunt altfel, sunt schimbate

Așa cum visele de noapte-albastră

Ascund trăirea în tăcere, toate.

E câmp acum, iar scoicile sunt spice

Cu galben dispărut din amintire,

Căci movul pare nopților complice

Când se aștern cu vise de iubire.

În lumea lui cea nouă, țărmul este

Atras în vraja nopților de stele

Ce-l urmăresc, iar una, fără veste,

Coboară ca în visurile mele

Și-n brațe, moale, trup de rouă-și lasă,

La pieptul meu, devine amuletă,

Ea – steaua care se întoarce-acasă,

Eu – flutur într-o noapte violetă.

Din vol. “Aripi de azur”