Autor: Daniel Visan-Dimitriu
Neanderthal (7)

S-a rupt de trib, de grota lui,
De șeful care-l crede șui,
De soațele ce-l vor hai-hui
Și-i zic să-și pună pofta-n cui,
Căci are puradei destui …
Așa că e al nimănui.
Puterea lui și-o bâtă grea
Îi sunt destul și altceva
Nu știe încă ce-ar mai vrea
Din ce-o găsi în calea sa,
Ori – cine știe! – l-ar vâna
Ca pe o fiară, cineva,
Căci umblă-n lume hăndrălăi
Vopsiți pe corp, cu ochii răi,
Ce nu-i suportă pe ai săi
Și-i caută prin munți și văi,
Mereu cuprinși de năbădăi,
În cap cu crime și bătăi.
Nu știe ce e frica. El
A demonstrat că nu e miel
Când ei, porniți pe un măcel,
S-au năpustit prea plini de zel,
Și-au dat de pieptu-i de oțel,
Dar s-au zdrobit, murind nițel.
A fost demult, dar n-a uitat
Și nu se simte vinovat
Că doar pe unul l-a lăsat
Destul de viu, la ochi legat,
Să povestească “Dum ku qwat”,
Adică despre “ Un bărbat”.
29 aug. 2026
Chip de vis

Ar fi fost o zi ca nicio alta,
Dar a fost ce nici n-aș fi gândit
Când în visuri mi-am închipuit
Că te-am renăscut, cioplind cu dalta.
Am plecat să caut prin pădure
Lemnul potrivit, să îl găsesc
Și să văd cum pot să-l folosesc,
Chipul tău să poată să îl fure.
Am găsit, ascuns de-o rădăcină,
Tot ce-am vrut să-mi fie ca un lut
În creația de început
Într-o artă ce-mi era străină.
Am privit cu ochii-nchipuirii
Lemnu-acela și mi te-am gândit
Ca-ntr-un vis în care te-am iubit
Când te-am prins în flacăra privirii
Și, curând, în mâna mea cu dalta,
A-nceput s-apară chip de vis,
Fericit că lumea s-a deschis
Într-o zi cum n-a mai fost o alta.
28 aug. 2026
Fobie

Începuse să-mi placă șahul,
Dar mi-am dat seama
Repede
Că nu e bine
Să-ți fie teamă
De dama
Altuia.
27 aug. 2026
Fitil și ceară

De bună seamă, te vei duce, vară,
Căci dorul meu de tine a murit
Și-mi este ca pământul pârjolit
Din care-aștept ca toamna să răsară.
Mi-ai fost prea mult cu ifosele tale
Ce-au inundat și-au ars în vâlvătăi
Meleagurile-n care pașii tăi
S-au rătăcit de-obișnuita cale.
Vreau să dispari și n-am să-ți spun adio,
Lumină-n căpătâi, nu vei avea
Și mă voi bucura la moartea ta,
Iar tu-n cealaltă lume, nu vei ști-o.
M-ai chinuit cum nicio altă vară
N-a mai făcut-o-n anii ce-au trecut,
Așa că du-te în necunoscut
Și pune-ți singură fitil și ceară!
Din vol. “Aripi de azur”
Neanderthal (6)

Neander-omul din trecut
S-a-mpiedicat și a căzut
În timpul nostru și … salut!
N-a mai avut niciun statut,
Nu a mai fost neîntrecut
Și nici în trei de petrecut.
Mașină ioc, iphone deloc,
Nici cheia casei la breloc,
Ori un apartament la bloc,
Așa că și-a făcut un foc
Și-a zis că, de-o avea noroc
Și-o face el cumva un loc.
Curând, ca membru de partid,
A prins la buzunar lichid,
A dat o groază pe-un bolid,
O vilă mare și, rapid,
Guvernu-a zis că e stupid
Și-i bun de șef, să umple-un vid.
Și uite-așa, nitam-nisam,
Trăind ca-n sânul lui Avram,
Făcu prin minte amalgam
De “ce-s acum și ce eram”
Și hotărî ca, din bigam
Să treacă la doar o … madam.
Ce nuntă mare se făcu!
Apoi, când pragul îl trecu,
Madama goală își văzu
Și – vai! – în timpul lui căzu
Când, îngrozit, striga: “Qwo gu!”
Să vă traduc? Zicea: “O, nu!”
22 aug. 2026
Pactul de caniculă

Dacă nu mi-ai fi vecină
Și nevasta nu te-ar ști,
Numai tu ai fi de vină
De te-aș prinde în grădină
Și-ai fugi.
N-ar fi fugă sănătoasă,
Cum se zice prin popor,
Iar tu nu ești rușinoasă,
Dar nici una ce se lasă
Prea ușor.
Uite ce: eu zic să facem
Ca-n politică, un târg
Și-amândoi să ne prefacem
Că-i căldură și ne coacem
Prea cu sârg.
Și-i de vină întâmplarea
C-om cădea atât de goi
Sub un pom și-n izolarea
Ce-o strivi și răsuflarea
Între noi.
21 aug. 2026
Pacea gândurilor fără istorii

Dincolo de chinul din căldura verii,
Pacea dintre gânduri și-a făcut popas
Pe-un tărâm în care timpul n-are glas,
Iar în vise cântă vocile tăcerii.
Nu e cer acolo. Soarele și norii
Nu știu ce e ziua, ce-i un răsărit,
Luna-i o o himeră, stelele – un mit,
Gândurile-acelea nu mai au istorii.
Pacea de acolo-i neînduplecată:
Își trăiește clipa într-un timp rebel,
Ca o carte-ascunsă-n joc de un castel
Care-i știe rostul în a lui durată.
Jocul ei e straniu, calea-i nevăzută
Pare că urmează numai sensul dus,
Ca și cum din ziua fără un apus
S-ar ivi o noapte albă, absolută.
20 aug. 2026
Sonetul 007

Nu mă mai vezi – e ca și când o noapte
S-a așternut pe cerul dintre noi
Și ne-a lăsat săraci de visuri, goi,
Tu – un mister, eu – 007.
Domeniul meu e-ntreaga galaxie
Prin care te învârți c-un vag surâs,
Dar nu mă poți vedea – nu zic nici “Pâs!”,
Doar trag ușor de-un bor de pălărie.
Îți știu, misterule, pe dinafară,
Escalele pe unde chicotești,
Îți știu de dulce și îți știu de-amară.
Mi-ai spus că-s cel mai tare,-odinioară
Și, sunt convins, la fel și-acum gândești,
Căci tot pe 007 îl iubești.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Pocalul din adânc

În aerul schimbat în urma ploii,
Se-amestecă arome de pământ
Cu încântarea de-a sluji nevoii
Ființelor aduse-n dar de vânt.
Sunt mici, sunt nevăzute, ne-nsemnate,
Dar viața le va crește, va spori
Puterea lor, în creaturi ciudate,
De-o frumusețe care va uimi.
Așa-mi închipui c-ai venit pe lume:
Ca întâmplare-a ploii unei seri
Cu un apus ce-a vrut să mă îndrume
În căutarea ultimei plăceri.
Când te-am găsit, mi s-a părut c-o rază
E-nchisă-n tine, vrea să-i tălmăcesc
Acea simțire care îi oftează
Când o privesc acei ce o doresc.
Am deslușit-o-n mijloc de dumbravă
Ori, poate, în adâncu-n care-mi ești
Pocalul cu nectar și cu otravă,
Pe care-l beau când cred că mă iubești.
Din vol. “Cântecul visurilor”