Neanderthal (7)

S-a rupt de trib, de grota lui,

De șeful care-l crede șui,

De soațele ce-l vor hai-hui

Și-i zic să-și pună pofta-n cui,

Căci are puradei destui …

Așa că e al nimănui.

Puterea lui și-o bâtă grea

Îi sunt destul și altceva

Nu știe încă ce-ar mai vrea

Din ce-o găsi în calea sa,

Ori – cine știe! – l-ar vâna

Ca pe o fiară, cineva,

Căci umblă-n lume hăndrălăi

Vopsiți pe corp, cu ochii răi,

Ce nu-i suportă pe ai săi

Și-i caută prin munți și văi,

Mereu cuprinși de năbădăi,

În cap cu crime și bătăi.

Nu știe ce e frica. El

A demonstrat că nu e miel

Când ei, porniți pe un măcel,

S-au năpustit prea plini de zel,

Și-au dat de pieptu-i de oțel,

Dar s-au zdrobit, murind nițel.

A fost demult, dar n-a uitat

Și nu se simte vinovat

Că doar pe unul l-a lăsat

Destul de viu, la ochi legat,

Să povestească “Dum ku qwat”,

Adică despre “ Un bărbat”.

29 aug. 2026

Chip de vis

Ar fi fost o zi ca nicio alta,

Dar a fost ce nici n-aș fi gândit

Când în visuri mi-am închipuit

Că te-am renăscut, cioplind cu dalta.

Am plecat să caut prin pădure

Lemnul potrivit, să îl găsesc

Și să văd cum pot să-l folosesc,

Chipul tău să poată să îl fure.

Am găsit, ascuns de-o rădăcină,

Tot ce-am vrut să-mi fie ca un lut

În creația de început

Într-o artă ce-mi era străină.

Am privit cu ochii-nchipuirii

Lemnu-acela și mi te-am gândit

Ca-ntr-un vis în care te-am iubit

Când te-am prins în flacăra privirii

Și, curând, în mâna mea cu dalta,

A-nceput s-apară chip de vis,

Fericit că lumea s-a deschis

Într-o zi cum n-a mai fost o alta.

28 aug. 2026

Fitil și ceară

De bună seamă, te vei duce, vară,

Căci dorul meu de tine a murit

Și-mi este ca pământul pârjolit

Din care-aștept ca toamna să răsară.

Mi-ai fost prea mult cu ifosele tale

Ce-au inundat și-au ars în vâlvătăi

Meleagurile-n care pașii tăi

S-au rătăcit de-obișnuita cale.

Vreau să dispari și n-am să-ți spun adio,

Lumină-n căpătâi, nu vei avea

Și mă voi bucura la moartea ta,

Iar tu-n cealaltă lume, nu vei ști-o.

M-ai chinuit cum nicio altă vară

N-a mai făcut-o-n anii ce-au trecut,

Așa că du-te în necunoscut

Și pune-ți singură fitil și ceară!

Din vol. “Aripi de azur”

Neanderthal (6)  

Neander-omul din trecut

S-a-mpiedicat și a căzut

În timpul nostru și … salut!

N-a mai avut niciun statut,

Nu a mai fost neîntrecut

Și nici în trei de petrecut.

Mașină ioc, iphone deloc,

Nici cheia casei la breloc,

Ori un apartament la bloc,

Așa că și-a făcut un foc

Și-a zis că, de-o avea noroc

Și-o face el cumva un loc.

Curând, ca membru de partid,

A prins la buzunar lichid,

A dat o groază pe-un bolid,

O vilă mare și, rapid,

Guvernu-a zis că e stupid

Și-i bun de șef, să umple-un vid.

Și uite-așa, nitam-nisam,

Trăind ca-n sânul lui Avram,

Făcu prin minte amalgam

De “ce-s acum și ce eram”

Și hotărî ca, din bigam

Să treacă la doar o … madam.

Ce nuntă mare se făcu!

Apoi, când pragul îl trecu,

Madama goală își văzu

Și – vai! – în timpul lui căzu

Când, îngrozit, striga: “Qwo  gu!”

Să vă traduc? Zicea: “O, nu!”

22 aug. 2026

Pactul de caniculă

Dacă nu mi-ai fi vecină

Și nevasta nu te-ar ști,

Numai tu ai fi de vină

De te-aș prinde în grădină

Și-ai fugi.

N-ar fi fugă sănătoasă,

Cum se zice prin popor,

Iar tu nu ești rușinoasă,

Dar nici una ce se lasă

Prea ușor.

Uite ce: eu zic să facem

Ca-n politică, un târg

Și-amândoi să ne prefacem

Că-i căldură și ne coacem

Prea cu sârg.

Și-i de vină întâmplarea

C-om cădea atât de goi

Sub un pom și-n izolarea

Ce-o strivi și răsuflarea

Între noi.

21 aug. 2026

Pacea gândurilor fără istorii

Dincolo de chinul din căldura verii,

Pacea dintre gânduri și-a făcut popas

Pe-un tărâm în care timpul n-are glas,

Iar în vise cântă vocile tăcerii.

Nu e cer acolo. Soarele și norii

Nu știu ce e ziua, ce-i un răsărit,

Luna-i o o himeră, stelele – un mit,

Gândurile-acelea nu mai au istorii.

Pacea de acolo-i neînduplecată:

Își trăiește clipa într-un timp rebel,

Ca o carte-ascunsă-n joc de un castel

Care-i știe rostul în a lui durată.

Jocul ei e straniu, calea-i nevăzută

Pare că urmează numai sensul dus,

Ca și cum din ziua fără un apus

S-ar ivi o noapte albă, absolută.

20 aug. 2026

Sonetul 007

Nu mă mai vezi – e ca și când o noapte
S-a așternut pe cerul dintre noi
Și ne-a lăsat săraci de visuri, goi,
Tu – un mister, eu – 007.

Domeniul meu e-ntreaga galaxie
Prin care te învârți c-un vag surâs,
Dar nu mă poți vedea – nu zic nici “Pâs!”,
Doar trag ușor de-un bor de pălărie.

Îți știu, misterule, pe dinafară,
Escalele pe unde chicotești,
Îți știu de dulce și îți știu de-amară.

Mi-ai spus că-s cel mai tare,-odinioară
Și, sunt convins, la fel și-acum gândești,
Căci tot pe 007 îl iubești.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Pocalul din adânc

În aerul schimbat în urma ploii,
Se-amestecă arome de pământ
Cu încântarea de-a sluji nevoii
Ființelor aduse-n dar de vânt.

Sunt mici, sunt nevăzute, ne-nsemnate,
Dar viața le va crește, va spori
Puterea lor, în creaturi ciudate,
De-o frumusețe care va uimi.

Așa-mi închipui c-ai venit pe lume:
Ca întâmplare-a ploii unei seri
Cu un apus ce-a vrut să mă îndrume
În căutarea ultimei plăceri.

Când te-am găsit, mi s-a părut c-o rază
E-nchisă-n tine, vrea să-i tălmăcesc
Acea simțire care îi oftează
Când o privesc acei ce o doresc.

Am deslușit-o-n mijloc de dumbravă
Ori, poate, în adâncu-n care-mi ești
Pocalul cu nectar și cu otravă,
Pe care-l beau când cred că mă iubești.


Din vol. “Cântecul visurilor”