Curgeau pe coasta unui munte norii
Ca un șuvoi de clipe-atât de reci
Încât nu le-a mai vrut drept călătorii
Pe creste ce vor dăinui pe veci.

I-a rupt, i-a destrămat, le-a dat semnalul
Pe care-un timp prea lung l-a amânat
Strunindu-și, în adâncuri, arsenalul
În zbucium de cutremure creat.

A curs cascada albă spre o vale
Cu brazi ce apăreau în calea ei
Înveșmântați în straie anormale,
De-un galben plin de ani prea mulți și grei.

Cu norii-ndepărtați de printre creste,
Văzduhul tot, din nou înseninat,
A îndemnat spre ei lumini celeste
Și cu un verde crud i-a-nveșmântat.

Curând, un vultur s-a ivit în zare 
Atras de munte și plutind ușor
Pe-un cer curat, albastru ca o mare,
Un vultur-gând senin, înălțător.


Din vol. “Aripi de azur”