Pe un deal, pe la vii cufundate-n nămeți,
Nu e drum, nu-s poteci, sunt doar câțiva drumeți
Necăjiți, obosiți, respirând sacadat
Și-ntrebându-se-n gând cât mai au de umblat.

Nu au ghid priceput și se lasă conduși
De un sfat căpătat de la vechi cărăuși,
Dar se vede că ei n-au știut că-i schimbat
Tot ce-a fost, începând chiar din margini de sat.

Din pădurea de ieri, mai sunt doi-trei puieți,
Din livezi a rămas doar un timp ce-l regreți,
Pești în râu nu mai sunt, nu mai e nici vânat,
Baci cu turme s-au dus, au plecat la iernat.

E pustiu, tot mai frig și repere nu au, 
E departe ce-au vrut, alungat ce sperau,
Nu e semn c-ar găsi ceea ce-au căutat
Tot umblând într-o zi ce-a ajuns la-nserat.

Dar ei merg – sunt conduși pe cărări în pustii
De un ghid ce nu e, pe un deal, pe la vii,
Prin pădurea cu rugi cufundați în nămeți,
Spre o noapte poftind la cei câțiva drumeți.



Din vol. “Aripi de azur” 

Rătăcitorule, pe unde-ai fost
În anii căutărilor prin mine?
Nu te-am aflat, deși te-am căutat, 
Găsirea ta, sperând să mă aline.

Prin gânduri, nu-mi erai și niciun gând
Nu a știut spre tine să mă-ndrume,
Căci urme n-ai lăsat când ai plecat,
Părând că te-ai retras din astă lume.

Nici visele de tine nu știau,
Nu te-au văzut trecându-ți printre ele
Șirag de urme care noaptea sunt
Strălucitoare ca un praf de stele.

Nu te-am găsit niciunde, nu erai
Acolo unde-ar trebui să fie
Acel pe care îl știam un eu
Ce face sinea mea să pară vie.

Te-ai reîntors la mine. Bun venit!
De-acum, prin gânduri sau prin vise, eu
Voi colinda ca-n vremea când eram
Rătăcitorul sufletului meu.

Din vol. “Aripi de azur”

Copacii cu frunze–șuvițe de nori
Sunt martori ai nopților care mă trec
În lumi depărtate de pași muritori,
Cu îngeri cântând și cu zei ce petrec.

E cerul, acolo, mai viu, mai aprins,
Dansează și norii, e aerul cald,
Îmi simt nemurirea în care-s cuprins
De-o mare de vise, în care mă scald.

Și zbor, mă avânt ca un înger și eu
Deasupra de liniștea lumilor noi,
Pe aripi crescute din sufletul meu
În cerul iubirilor, albe și moi.

În ochi, strălucesc bucurii de copil
Atunci când cobor și, cu pașii ușori,
Mă-ndrept spre copacii de unde un tril
Străbate prin frunze–șuvițe de nori.


Din vol. “Aripi de azur”

Pârâu cu ape limpezi, știi tu, oare,
Ce drum s-alegi în viața curgătoare,  
Ori înspre ce te-ndrepți, ce vei găsi
Atunci când apele îți vei opri?

Ai gânduri printre stropii tăi de viață,
Ai visuri strecurate printr-o ceață
Rebelă ca un tremur de pădure
Atunci când iarna-i cere s-o îndure?

E ca un murmur mersul tău și-mi spune
Că nu știi ce e viața, când apune,
Ce clipe vor veni, tu doar trăiești
Pe-un drum în care, singur, șerpuiești.

Că va fi cald și apa ți-o seca,
Ori frig și stropii îți vor îngheța,
Că te vei pierde-n apele adânci
Venite în puhoaie dintre stânci,

Nu poți gândi, nu merită, nu-i loc
Decât de unduirea într-un joc
Pe care-l joci intens, cu bucurie
Și nu-ți dorești mai mult decât să fie.

12 oct. 2025

Mai cântă-mi la marginea mării
Așa cum doar tu știi s-o faci!
Te-aștept când e timpu-nserării
Și frunzele-adorm în copaci,

Te-aștept când, sub murmur de stele,
Se stinge-n suspine un val,
Venit ca prin visele mele
Un suflet născut în astral.

Vreau valul să nu se mai stingă,
Să-mi fie un vis îndelung
Ce poate o noapte să-nvingă,
Iar eu, trupul tău, să-l ajung,

Să-ți mângâi zulufii-nserării
Și umerii de catifea,
Să uit că fiicele mării
Nu pot muritori a avea.

Să-mi vii, să te prind între brațe,
Să-ți iau, cu întâiul sărut,
Sclipirea privirilor hoațe
Și tot ce-ai adus din trecut.

Din vol. “Aripi de azur”

Șarpe-ncolăcit pe-un colț de Lună,
unde ți-e puterea ce-o aveai
când primeai din visul meu arvună
și cu-nveninare o plăteai?

Unde-s colții tăi de-odinioară?
Unde-i mușcătura cu venin
strecurat în cei ce te-ajutară
să-ți găsești, la pieptul lor, cămin?

Șuieră-mi șerpeștile cuvinte,
unduiește-ți corpul a desfrâu,
mușcă-mă-n aducerile-aminte
cu otrava-n curgeri ca de râu!

Ce aștepți? Coboară într-o grotă
și rămâi acolo-ncolăcit
pe un vis, pe-un gând, pe o bancnotă
cu valoarea șarpe-afurisit!

Puneți pielea ultimă-n păstrare,
prinde-ți șobolanii de ospăț
și așteaptă cu înfrigurare
omul cu arvuna într-un băț!

Din vol. “Cântecul visurilor”

Eu cred că te-ai rugat să nu mai plouă,
Să fie numai Soare și senin,
Iar toate picăturile de rouă
Să fie rugii tale un amin.

E cer albastru, iată, au plecat
Și nori, ba chiar și vântul care-i poartă,
Un aer nou, ușor înmiresmat,
În patru zări încearcă să se-mpartă.

În zarea mea, un tei a dat în floare,
În zarea ta sunt maci și îi răspund,
Prin gândurile mele-i sărbătoare
Atunci când ale tale mă pătrund.

E dans acolo, dansul de demult,
În care gândurile noastre, toate,
Se întreceau cu sângele-n tumult
Și-n jur nimic n-avea însemnătate.

Era un cer de mai, un cer senin
Când înspre el, cu brațele-amândouă,
Mi-am încheiat o rugă în amin,
Iar tu ai vrut, cu sărutări, să plouă.

31 mai. 2025

(Hexagramă)

O cucerise iute, c-o brăţară,
Şi-n gemete îşi consuma amorul
-Îşi alesese foarte bine dama-
Când, brusc, a auzit: "Prea ca la ţară!";
Şocat, dezamăgit, nu şi-a dat seama
Că iarăşi ... n-a închis televizorul.

Din vol. “Parfum … vesel”