Copacul amintirilor

Pe ramurile-ntinse-n vremi trecute,

Foșnesc imagini vechi, trezite parcă

De adieri de vise renăscute.

Încearcă, din străfunduri, să se-ntoarcă,

Purtând culori ce nu se vor de toamnă

Și amintindu-mi cunoscuta arcă.

Întrezăresc perechi ce se îndeamnă

Să-și poarte pașii împreună-n clipe

Din zori ce nu știu, încă, ce înseamnă.

Sunt amintiri din timpul de risipe

Al unor ramuri, pe atunci vlăstarii

Ce încercau, timid, să-și înfiripe

Esența tare, cum o au stejarii.

Din vol. „Cântecul visurilor”

Stropul stropilor de nor

Alintând copacii, gândul meu se lasă

Moale ca o umbră într-o reverie

Sau ca stropul unic dintr-o ploaie deasă

Care se întoarce-n nor, pe veci să-i fie.

El nu știe legea norilor, nu știe

Cum apar, cum pleacă alungați de vânturi,

Nu-și imaginează vremea ce-o să fie…

El viseaz-o lume, plină-n cer, de cânturi.

Fulgerul să-i fie joc de artificii,

Tunetele – tobe-n ample simfonii,

Curcubeul – scenă cu euridicii

Colindând voioase, cu Orfeu, câmpii.

El e stropul …altfel și trăiește-n visuri

Câte-o rătăcire-a ploii în tumult

Care cade… cade-n lumea cu abisuri

Cum, la mine-n gânduri, n-a mai fost demult.

Strop străin de fire, strop de apă tare,

Cazi, coboară-n lumea codrilor bătrâni

Prinși în strălucirea razelor de Soare

Și urmează-ți soarta! N-ai cum să amâni.

Din vol. “Aripi de azur”

Vocea pădurii

Fluturii de noapte măsurau lumina

Unor felinare duse-n lumea lor

Ca străjeri la mese ce umpleau grădina

Și la iubitorii șoaptelor de dor

Căci erau acolo-n mijloc de pădure,

Criticii de artă, stele din cuvânt,

Oameni care vieții au jurat să-i fure

Clipe care-nseamnă raiul pe pământ.

Pe o scenă-n mijloc, prinsă-n reflectoare,

Se cântau balade, cântece de jale,

Se-ntreceau pe scenă voci de amatoare

Ori de-acei cu premii internaționale.

Ascultau mesenii muzica-n grădină ,

Dar părea aceeași, nimeni n-o simțea,

Până când o voce, parcă în surdină,

A-nceput un cântec ce ademenea.

Cine cântă, oare? – Șoaptele mirate

Se-ascundeau în gânduri, lacrimi pe ascuns

Căutau să treacă-n jur neobservate,

Dar la întrebare … n-au găsit răspuns.

Nu era pe scenă, nici sub reflectoare,

Se-auzea cum nimeni n-a mai auzit.

Din adâncul vremii și nemuritoare,

Vocea din pădure i-a înmărmurit.

29 sep. 2026

Politeți fundamentale

Într-o seară de prin toamnă,

Furișându-se discretă

Pe alei, o siluetă

Micșora o depărtare,

Producându-mi frământare:

Oh, ce doamnă!

Ochii noștri se-ntâlniră

Pentr-o clipă, dar … minune:

Parc-aveau ceva a spune

Și sticleau cumva a sete

Când noi gânduri, incomplete,

Se porniră.

-Bună seara, dragă doamnă!

-Seară bună, dumitale!

Politeți fundamentale,

Ce să spun!? Acesta este

Începutul de poveste

Dintr-o toamnă.

27 sep. 2026

Să-ți fiu!

Te-aș invita, iubita mea,

acolo unde toamna scrie,

pe suflete în armonie,

răvașe cum scria cândva.

Pe-al meu ar scrie: “Tot mai simți

cum sângele îți năvălește

când ea privirea și-o oprește

asupra ta, ca s-o alinți?”

Eu i-aș răspunde-ndată: “Da!”

și ți-aș ascunde conținutul,

dar n-aș putea-nfrâna sărutul

și-alintul care ți-ar plăcea.

Pe-al tău ar scrie: “Când îl vezi,

mai simți la fel, că mergi prin visuri,

prin ceruri ori prin paradisuri

și vrei să îl îmbrățișezi?”

Ai spune “Da!” și-ai vrea să-ți scriu

pe suflet, eu, cu semne clare,

cuprinse de înfrigurare în dăltuirea lui “Să-ți fiu!”

Din vol. „Aripi de azur”

Ca un cântec tăcut

Când priveam spre o frunză, tăcut,

Am simțit că mă-ntorc în trecut

Și sunt cel ce-ntr-o seară cânta

Spre o stea, iar privirea-i ardea.

Ce cântam, nu mai știu să îți spun

-Amintirile-n timp, mai apun-

Dar că steaua, de sus, mă privea,

E-n adâncul din inima mea.

Am zburat ca un cântec apoi

Și-am trecut printr-un cer plin de noi,

Mângâind ani-lumină în zbor

Ce trecea veșnicii de amor.

Cu penelul de fulger am vrut

Să te scriu ca pe-un cântec tăcut,

Neștiut și spre ceruri trimis

… când te-am scris pe o frunză de vis.

Din vol. “Aripi de azur”

Vrei?

Tu, gândurile mele, cum le simţi?

Le mai auzi, le chemi, le-arăţi că-ţi pasă

când vin mereu, ca într-o ploaie deasă,

cu stropi atât de reci şi de fierbinţi?

Chiar, ce mai faci? Trimite-mi doar un gând,

orice, legat de mine, ai în minte!

Îl voi privi atent, cu luare-aminte,

şi îl voi mângâia, din când în când.

Îţi mai aduci aminte cum eram

acum un timp, acum o veşnicie?

Nu pot să cred! Aşa a fost să fie?

A dispărut tot ceea ce aveam?

Cabana noastră, locul nostru sfânt,

ne-aşteaptă, răbdătoare, pe-amândoi,

cu vatra-i rece, cu pereţii goi,

cu amintiri nerisipite-n vânt.

De n-auzi gândul meu, ’l-auzi pe-al ei?

Ne vrea acolo, vrea să ne iubim,

la foc aprins din nou, să împletim

cuvinte, suflete şi trupuri. Vrei?

Din vol. „Chipul iubirii”

Neamțul

Ce bine c-am scăpat de spaniolul

De care-mi tot zicea! S-a terminat,

Dar cum să scap? Acum de-un altu-am dat,

De ard precum, prin mațe, alcoolul.

Îmi zice mai mereu că nu-s în stare,

Un lucru din acela bun, plăcut,

Să fac și eu, cum neamțul a făcut

De-i merge bine-acum la fiecare.

Și nici nu-i neamț, căci Wilhelm de-l chema,

Înțelegeam să-i fie ei arhanghel

Și să mi-l dea exemplu, dar așa …

El e sămânță de-aia, mai de Anghel,

Dar ce să fac eu când îmi strigă ea

Că el e cel mai tare în … sparanghel.

Din vol. “Dor de lele”

Sonetul frunzei visătoare

Sus, în deal, pe ramul unui fag bătrân,

Flutură, voioasă, frunza încălzită

De un Soare care toamna e hapsân

Și nu-și vrea căldura-n lume risipită.

Este fericită pentru c-a fugit

Dintr-un vis în care îi era prea rece

Și-au scăpat-o zorii-atunci când au venit

Peste noaptea care-a trebuit să plece.

A simțit că-i timpul, dar e-n firea ei

Să-și trăiască viața într-o bucurie

Și, de-o fi să treacă-n anii cei merei,

S-ar întoarce iarăși, sufletul să-i fie

Într-o biată frunză, retrăind mereu

Viața până-n toamna din sonetul meu.

24 sept. 2022

Spaniolul

Îmi laudă mereu un spaniol,

De o privesc în suflet cu obidă,

Că n-are-acela farmec de coridă

Și sunt convins că are … capul gol.

Mai zic eu una … dă cu spaniolul,

Mai zic vreo două … “Doamne, ce mai trai

Aș fi avut în Spania!”. „Ce ai,

Vrei să mă superi, iarăși, cu nasolul?”

Îi cer să tacă … Mai văzuși! Nimic!

Mă supără cumplit și-acum – pe bune! –

Nu mai suport, îl simt ca inamic,

Aș zice vieții-ntregi: “Deșertăciune!”

Suport eu ce suport, dar azi îi zic:

„Ce are el și nu am eu?” „Căpșune!”

Din vol. “Dor de lele”