Pe albul zăpezii, cad umbre prelungi
Alături de cioburi de Lună
Răpuse-n tăcerea ce-ai vrea s-o alungi
Spre ultima-n cer văgăună.

Privești cu mirare covorul de nea
Și gândul se-adună în pasul
Pe care îl faci, încercând a călca
O noapte ce-și curmă popasul

Și pleacă, se duce, luându-și cu ea
Tot gerul, tăcerile toate,
Căci pașii ce-i faci au puterea de-a da
Zăpezii dorințe ciudate:

Odată cu zorii și-un Soare timid,
Își lasă, din albe veșminte,
O parte-n pământul setos și arid
Ce sapă, într-însa, incinte.

Te-ntorci în apus și privești ce-a rămas
Din tot ce-a strivit sub călcâi
O noapte de iarnă, în rece popas
… și vezi ghioceii dintâi.



Din vol. “Aripi de azur”