Înaltul de peste coline
E prins în rafale de vânt
Ce uită că cerul e sfânt
Și nu vrea nimic să-l întine.
Dar praful tot urcă și-ncarcă
Potecile căii de sus,
Și timp, și-amintiri ce s-au dus
Pe-un drum ce nu vrea să le-ntoarcă.
E-un vânt ce-n rafale vuiește,
E vântul bătând în destin
Un scris ce-n cuvânt risipește
Otravă pe cerul senin
Și praful cu nori contopește,
Umplându-i cu stropi de venin.
Această unealtă ticăloasă
a fost demult desfiinţată,
făcută harcea-parcea
şi aruncată de Dumnezeu.
În lipsa unui coş de gunoi,
instrumentul,
în nenorocirea lui,
a căzut pe Pământ
în capul unui trăznit care,
din răzbunare,
l-a reparat şi patentat.
De atunci,
sunetul său isteric
dă dureri de cap omenirii,
fiind adoptat
de reţeaua de telefonie fierbinte
„Scaraoski“,
ca mijloc de tortură.
Se pare că
l-a luat Dracul.
Din vol. "Hai, pa!"
O, râu șerpuitor, te știu de-o viață
Ducându-ți apele-n necunoscut!
Privindu-te, în mine se dezgheață
Tot ce-a iernat prin gânduri, din trecut
Și-ntineresc, mă simt din nou pădure
Cu ramuri ce te-alintă de pe mal,
Făcându-ți unda blândă să îndure
Călătorii de frunze în aval.
Când te vor însoți-n călătorie,
Din visurile mele-ți vor șopti
Cât îmi doream ca viața să ne fie
Aceea-n care ne-am putea iubi.
Veți curge împreună spre finalul
În care vă veți pierde sub alt cer.
Eu n-am să-l pot privi. Rămân pe malul
Cu dragostea … în umbra ce-ți ofer.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Un mic brotac priveşte,
Ascuns după o floare,
Spre fiara ce soseşte,
Călcând pe firişoare.
Să iasă, îi e frică,
Să sară, nu-ndrăzneşte,
Iar inima lui mică
Îi bate nebuneşte.
Păianjenul îl vede,
În faţa lui se-opreşte
Şi nu-i vine a crede
Că postul se sfârşeşte.
Începe să-i vorbească,
(I-e frică să nu-l scape)
Vrea să-l ademenească,
Să-i fie mai aproape
Făcând mişcări încete,
Îi pune o-ntrebare:
-Ce-ai vrea să faci, băiete,
În viaţa viitoare?
-Politică, desigur,
Răspunde-ntr-o clipită
Şi nimeni, în mod sigur,
N-o să mă mai înghită.
Morala:
La anumite mese,
Gândeşte-te...ce iese.
Din vol. “Parfum … vesel”
Mă uitam, în toamnă,
Luuuung – Frumoasă damă! –
Ce părea o doamnă
Prea băgată-n seamă.
Ce încurcătură!
Altul i-a zâmbit ...
Am trimis, cu ură,
Dama în ... gambit.
Din vol. “Hai, pa!”
Pe strada rece-a caselor de piatră,
Tot merg, privind în juru-mi ca și când
Toți cerberii ce, prin adâncuri, latră,
Ar apărea, spre mine alergând
Și n-aș putea să fug, n-aș fi în stare
Să plec, să nu te caut în Infern,
Să știu că frica mea e mult mai mare
Decât ce am crezut că-mi e etern.
Mi-ai dispărut în valuri de-ntuneric
Pornite din oceane de neant,
Iar căutarea-i visul meu homeric
Pe drumuri unde totul e riscant.
Nu voi fugi, pot cerberii să latre
Cât vor putea, pe străzi, pe sub pământ,
Voi spune că-s actorii altor teatre,
Cu scenele-n milenii de cuvânt.
Eu merg mereu, ca omul fără vatră
Ce s-a pierdut în timpul de acum
Și crede că în casele de piatră
Se-ascunde cerul ultimului drum.
Citești aceeași carte, iar și iar,
Știind că te vei pierde printre rânduri
Ce vor intra în lumea ta de gânduri,
În care ți-ai creat un avatar.
Și se întâmplă ca închipuirea
C-un zbor înalt, pe aripi îngerești,
Să îți transforme lumea-n care ești
În cea în care îți găsești iubirea,
O lume-n care nopțile albastre
Alungă demonii ce le străbat
Când îți aleg tăcerea ca sabat
Și dănțuiesc pe ringul dintre astre.
Acolo, tu, în zbor de avatar,
Petreci un timp ce trece liniștit
Prin amintiri în care ai iubit…
Citind aceleași rânduri, iar și iar.
Din vol. “Aripi de azur”
Se-adună-ncet, ieşind din vremea lor,
atâtea frunze ce-au zâmbit cândva,
atunci când, nevăzut, ameţitor,
un vânt le mângâia, le mângâia …
Şi cad şuvoi ca nişte amintiri
pe-o masă plină încă de poveşti,
oprindu-se din slabele rotiri
c-un foşnet ca o şoaptă: “Cine eşti?”
- Sunt toamna voastră, toamna tuturor,
un pas amăgitor spre iarna grea
cu albul rece singurul decor
pe care peste voi îl veţi vedea.
Priviţi acum în jur, e prea frumos!
Ce vă aduc în dar e un pastel
plin de culoarea voastră, cânt duios
cu care vă alint ca menestrel.
Se liniştesc. Pe-o masă, lângă lac,
amestecate cu poveşti ce dor,
foşnesc o amintire, apoi tac.
Pastelul, pentru ele-i incolor.
Din vol. “Eterna căutare”
Lasă-mi gândul să plutească,
Să-ți privească-n voie trupul
Când se zbate-n el dorința,
Vie-n visul fără scrupul.
Vreau s-o văd în frământare,
S-o pictez ca pe o formă
Care mi se potrivește
Și-i cu visul meu conformă.
Dacă-apare în reflexii
Din căprui ce-o deconspiră,
Vreau ca gândul meu să fie
Tartorul ce o admiră
Și o vrea în brațe-flăcări,
Și o vrea nelegiuită,
O surprinde și o leagă
Pe vecie, ca iubită.
Dacă-ți place cum te-atrage
Cu plutirea lui ușoară,
Nu-l rata! – cuprinde-i zborul
Ca pe-un vis cu o comoară.
Din vol. “Aripi de azur”
M-am prefăcut
În murmurul din valuri
Și ți-am șoptit
Cuvinte de alint
Ce te-au făcut să simți
Cum stropii mării
Sunt mesageri cu buze
Ce nu mint.
Te-am sărutat
În mii și mii de feluri
În ape vălurind
Ca într-un vis
Și mi-ai răspuns
Cu sărutări în gânduri
Ce calea altor valuri
Au deschis.
Un pescăruș,
La margine de lume,
Simțea nisipul de sub el
Arzând
Atunci când pașii-i
Atingeau ecoul
Atâtor stropi
Cu-mbrățișări de gând.
Daniel Vișan-Dimitriu 