Trecut-au anii și-au crescut
Neander-puștii din trecut,
Dar nu erau cum ar fi vrut:
Ca el, puternici, de temut,
Deși le-a dat tot ce-a avut
Și i-a-nvățat tot ce-a știut.

În lupte, nu erau ca el:
Iar unul, cel mai mărunțel,
A zis: “Eu nu merg la răzbel,
Că nu suport să văd măcel
Și nu știu, nu-nțeleg defel,
Ce câștigați cu lucru-acel?”

Ba, unul mai spre sapiens,
Tot căuta al vieții sens
Și n-avea păr pe-un cap imens
Cu stropi pe el ca de condens.
Cu-acela se certa intens:
Erau, mereu, pe contrasens.

Era, de ei, nemulțumit,
C-o viață-ntreagă a muncit
Să-și vadă neamul fericit
Și-așa cum e, boșorogit,
Simțindu-se neîmplinit,
Vrea alt “Ka fu”. Traduc: “Plodit”.


Din vol. "Hai, pa!"

Fugi, alină-ți dorul! Clipele pierdute
Îți îndepărtează visul de-a-ntâlni
O fantasmă care, nopțile trecute,
Ți-a trezit dorința de a o-nsoți.

Dacă, printre gânduri, norii de furtună
Îți alungă pașii-n drumul altor zări,
Cheamă amintirea nopților cu Lună
Și trimite norii în adânc de mări!

Fugi ca vântul toamnei! Frunzele să fie
Un vârtej în urma pașilor fugari;
Uită de plutirea în melancolie
Și de izbucnirea stropilor amari!

Ia-ți alături visul și aleargă, aleargă! 
Treci de văi de gânduri și-ascuțiș de stânci,
Tot ce te frământă, pașii tăi să șteargă,
Până la-ntâlnirea unor ochi adânci.

Dacă-n profunzimea lor vei recunoaște
Visul ce te cheamă-n dorul ne-mplinit,
Tu întinde-i mâna și de-acum cunoaște
Fericirea toamnei care a venit.

Din vol. “Aripi de azur”

Valuri sălbatice, vaierul morții,
Barca-nghițită de apele reci,
Zbateri și spaimă, cărările sorții,
Mâini salvatoare. “Era să te-neci!”

Timpul ce trece, durerea adâncă,
Visul ce-n lupta cu marea s-a frânt,
Trupul ei dus și lovit de o stâncă,
Sufletul tău, de-o furtună înfrânt.

Satul, pescarii și hanul în care
Cauți uitarea, iar vinu-i alean,
Fumul, mirosuri și înfiorare,
Cântecul tău când îl cânți la pian.

Totul se stinge, tăcerea îi lasă
Muzicii tale un spațiu deschis
Înspre-mpăcarea cu tot ce apasă, 
Schimbă și hanu-ntr-o lume de vis.

“Cântecul tău îl cânta o femeie
Dintr-o colibă, departe, în crâng”
Strigă o voce când totul se-ncheie …
Ochii-ți înoată în lacrimi și plâng.

Din vol. “Aripi de azur” 

Stăteam la coadă de vreun ceas,
Puțin absent, de-un gând distras,
Când trece-n față un puștan
Cu ceafa lată, burdihan,
Și un cercel în nas.

Și, poate sunt eu demodat,
Căci nu-mi închipui un bărbat
În creștet cu un smoc de păr
Pe capul ras, ce-ntr-adevăr
Apare țuguiat.

Mă rog, să nu vorbim de gust,
C-așa e moda și-i injust
Să-i cauți altuia defect,
Dar să revin la subiect,
Chiar de simt un dezgust.

Când a-ntins bani pentru bilet
Un tânăr ‘nalt, frumos, atlet,
L-a tras, din față, înapoi,
I-a zis că este un gunoi
Și un analfabet.

-Bă, tu cu mine nu te pui
Că scot cuțitu’, te răpui!
Tu știi cine e tata, bă?
E cel mai tare și o să
Te cheme-n fața lui.

-M-ameninți? Îți vin eu de hac!
Unde-i, acum, al tău babac?
Căci am vreo două a-ți cârpi,
Și președinte dac-ar fi,
La mine-i tot un drac!

Din vol. "Parfum ... vesel"

Ea avea un secret și demult s-a gândit
Să nu-l spună cumva, să-l păstreze al ei,
Să nu-i fie doar vis ce i-a fost răsădit
De când încă n-avea-n părul ei ghiocei 

Și revine la fel, dar nu-i e un coșmar,
N-o trezește din somn, doar atât că-i ciudat,
Poartă-n el un mister ce îi pare amar, 
Parc-așteaptă ceva ce, în timp, s-a păstrat. 

El pe-un câmp, așezat, n-o privește nicicând,
Nu-i vorbește deloc și e, poate, rănit, 
Căci un geamăt ușor îi răzbate în gând
Și îl simte că e-n visul ei, chinuit. 

I-a vorbit, l-a-ntrebat din ce timp a venit,
Dar el nu i-a răspuns. De sub masca-i de fier,
Nu s-a scurs un cuvânt, doar priviri au pornit
Ca un vis doar cu ea și un vechi cavaler.

Îl așteaptă mereu și, când stele-o privesc, 
Văd un zâmbet senin luminându-i discret
O frântură de vis ce devine lumesc
Doar în timpul cât ea îl mai ține secret.

Valurile nopții își aduc tăcerea
Peste câmpul toamnei încă plin de flori,
Totul se disipă-n cute de-ntuneric,
Sub un cer cu stele care-ți dau fiori.

Tremur de lumină, scânteieri stângace,
Simfonii albastre fără un sfârșit,
Raze reci de Lună prinse-ntr-o furtună,
Zori ascunși în bezna dinspre răsărit.

Timpul de-ntuneric cere o clepsidră
Gata să-i primească gându-ntunecat
Rupt din drumul printre orele mișele
De-un destin în care singur s-a-ncurcat.

Doar o stea, doar una, razele-și aprinde
Ca o bucurie-a toamnei pe-un pământ
Cald în urma verii, așteptând o ploaie
Care să-i renască aura de sfânt.

Jos, în câmp, un flutur retrăiește zorii
Savurând aroma florii de trifoi,
Gata să încheie-n toamnă aventura
Verii dedicată zborului în doi.

Din vol. “Cântecul visurilor”