Sunt gândul ce vine spre tine când dormi,
pe urma luminii ascunsă în noapte,
din vastul neant, pe-armăsarii informi
ce-aleargă, bezmetic, pe calea de lapte.

M-atrage puternic seninul ce-l ai,
șuvița ce-atârnă și vorba ta dulce
pe buzele roșii, lumina ce-o dai
când stelele-jad se ascund, să se culce.

Eu nu te-am văzut, dar te simt și te știu
din vremuri străvechi, dintr-o viață-mpreună
pe care-am uitat-o și-aș vrea iar să fiu,
cel care-a dorit, cald, “iubito” să-ți spună.

M-apropii de tine, spre-un nou început,
aș vrea ca și tu să mă poți recunoaște,
te caut de mult, căci sunt “Gândul pierdut”
ce-ți intră în vis când iubirea renaște.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Mă cufundam și nu era nimic
în care să o fac, dar o făceam
în clipe, ore, zile, cum puteam,
în zona cu eu singur inamic.

Îmi devenise liniștea cufund
în vidul fără grijă și folos
ce mă trăgea în jos, tot mai în jos,
aproape, eu cu el, să mă confund.

Aveam prieten marele nimic
și-l vizitam în mlaștina-i, pribeag,
accelerând pe-o pantă în zigzag
și fără a dori să mă ridic.

A fost o zi, o oarecare zi
în care m-a oprit din drumul meu
un singur gând: “Aici, nu mai sunt eu!”
… și-am hotărât un altul că voi fi.

Voi fi învingător și nu învins!
… dar nu mai știu de-a fost a altcuiva
ori, poate - cine știe!? - chiar a mea,
o mână care mâna mi-a cuprins.

Mi-am interzis ascunderea în hău
făcându-mă să-mi aflu, rând pe rând,
azi unul, mâine altul, gând cu gând
și să îmi curăț sufletul de rău.


Din vol. "Cântecul visurilor"

Cât de greu se-ajungea! 
Ce risipă-n efort!
Dar, odată ajuns, doar apusul era
Cel ce-n gânduri schimba oboseala-n confort.

Cuprindeam, împrejur,
Stuf și plauri, copaci
Tremurând în frunziș un ecou de obscur
Din elitre ce-aduc nemiloșii gândaci.

În văzduh, umbre lungi
Destrămându-se, pier
În tenebre ce-ascund uimitoarele strungi
Cu intrările-n cer și ieșiri în eter.

Doar acolo puteam
Să-mi închipui un hău
Și în el să arunc tot ce nu mai doream
Să păstrez, de nu-i gând cu un chip doar: al tău.

Cât de mic pe sub cer!
Cât de singur îmi sunt!
Cât de bine îmi e când din gânduri îmi pier
Provocări demascând câte-un suflet mărunt!

Îmi întind un hamac
Și, sub pleoape-mi privesc
Un tărâm ce-ar părea, pentru alții, sărac,
Dar eu știu că în el e, mereu, ce iubesc.


Din vol. "Aripi de azur”

Izgonit de-un cer cu pleoape
revărsând șuvoi de friguri,
am pornit pe drum de ape
și, eventual, câștiguri.

Tu, secundul meu pe mare,
marinar, iubită, bonă,
m-ai lăsat cu romu-n soare
și cu ochii spre timonă.

Spre timonă … vorba vine,
căci erai acolo tu
de-mi venea să strig: “Mai bine,
te-aș sorbi pe tine-amu!”

Insule, atoli, coclauri
de prin cele patru zări,
ne-ar fi fost izbânzi cu lauri,
de-am fi dat și de comori.

Nu ne-au fost, dar astă-seară,
rom în sticlă nu mai fu
și, eu treaz, gândii: “Comoară,
când sunt pe uscat, ești tu!”

Din vol. “Dor de lele”

Nu știam ce să fac 
și mi-am zis că nu-i drept
să opresc pași trecând, 
și un suflet, și-un trup
neștiut pân-atunci 
când un zvâcnet în piept
s-a pornit și-am simțit, 
din real, că mă rup.

Începusem un vis 
cu neliniști, cu dor,
cu pustiu când în el 
nu eram amândoi,
cu poteci de plăceri 
spre un singur izvor,
susurând ca ecou 
al poveștii cu noi.

Nu știam ce să fac,
nu știam de mă vezi …
- Hai, că dormi de un veac!
Te-ai trezit? Mai visezi?

20 oct. 2022