Mai pot vedea, în verde, cum viața mai răzbate Prin zilele ploioase aduse de brumar, Dar arborii suspină și ramul lor se zbate Sub vântul ce lovește și nori pe cer apar.
Mai trece câte-o ploaie, mai vine-o amintire, Îmi cântă câte-o rază a vreme de iubit, Mai cade câte-o frunză pe-un pat de neclintire, C-un foșnet singuratic, de nimeni auzit.
Vin gânduri să-mi îndrume privirile pe-o cale Ce-mi pare-nsingurarea aleilor cu tei Pe care norii toamnei își toarnă din pocale Stropi care-mbrățișează alți stropi, din ochii mei.
Sunt amintiri, sunt gânduri ce vin din depărtare, Dar trece, totul trece, pământul e-un altar Ce poate să primească, mai dulci sau mai amare, Secundele din ziua ploioasă de brumar.
Mă minunez, plutind pe-un cer închis, De clipe-n zbor, cu aer de paradă, Ce se-mbulzesc la porțile de vis În care sunt primite ca o pradă.
Am aripi ce-mi zvâcnesc în tâmple-a zbor, Sau poate-a naufragiu-n mări de sânge Al unui timp când gândurile mor Și nimeni, dintre cețuri, nu le strânge.
Arunc mirări albastre-n jurul meu, De-acolo, de prin cerul de cuvinte, La voia unui zar lipsit mereu De cifre-n întunericul din minte.
Ajung și eu la porțile de vis, Dar dincolo de ele-i o trezire În clipe care nu s-au sinucis Și-mi fac un ceai cu-aromă de uimire.
Din alte lumi și timpuri sau, poate, dintr-un vis, Te-ai avântat spre oameni prin porți ce s-au deschis, Lăsându-ți libertatea o viață a trăi Alături de acela pe care-l vei iubi.
Ne-ai studiat, mirată, și chiar din prima clipă, Ai înțeles: iubirea nu-i, pe Pământ, risipă. Dorită? Da, de-aceia ce spun, la toate: “Vreau!”, Uitând să mai împartă ceva cu cei ce n-au.
Hulită? Da, se-ntâmplă la cei ce n-ar putea Să-i înțeleagă taina, să știe cum e ea, Să-i simtă ne-ntinarea, puterea, bucuria, Și să-i accepte-n suflet lumina și domnia.
O cunoșteai de-acolo, din vechea lume-a ta, Și-i căutai pereche: pe-acel ce-ți poate da Aceeași încântare în visul de-a iubi Tot ce te înconjoară, o viață și o zi.
Copacul meu de gânduri suferea privind cum frunze de-amintiri se cern și cad în toamna rece, se aștern pe haosul atâtor vechi uitări. Și nu plecau șoptindu-i “Bun rămas!”, nici fremătând a jale ori suspin spre lutul din al frunzelor destin. Pluteau, ducând și lacrimi, și-ncântări.
Mai sunt atât de multe! Le privesc și le alint cu mâinile de ram ce s-au asprit din timpul când eram, înconjurat de verde, singur zeu. Erau iubite fluturând în vânt și îmi cântau când stelele, pe cer, se minunau de-acolo, din eter, de cântecul ce mă-nsoțea mereu.
Mai cântă încă, dar în cântul lor sunt note grave, tremurând în frig. Aș vrea un anotimp să le câștig, să nu mi se aștearnă împrejur ca un covor de frunze pustiit de amintirea vechilor cântări. Acolo, jos, e-o lume de uitări, iar gândul … cât de greu e să-l îndur!
Daniel Vișan-Dimitriu 