Eram străini de lume și de vise,
De timp, de noapte, zi, de totu-n jur,
Atunci când spațiul dintre noi pierise
Și-un singur trup eram, întreg și pur.

Săruturi lungi, suspine de o clipă,
Luciri de trupuri arse de văpăi 
Din suflete rostogolind  risipă
De scânteieri în ochii mei și-ai tăi.

Ne înălțasem într-un singur zbor,
Un singur trup, o singură zvâcnire
În clipele pierdute-ntr-un fior
Născut în valurile de iubire.

Ne-am reîntors din lumea de plăcere
În zbor ușor și-alunecări de pași
Nehotărâți, pe vârfuri și-n tăcere,
Ca doi copii, de lucruri noi atrași,

Iar mâinile au început un joc 
Ce ne-atrăgea în dulcele balans
Al unor umbre ce, din loc în loc,
Se-nlănțuiau, pe ziduri, într-un dans.

Din vol. “Eterna căutare”

Prin nopţile mele pluteşti,
purtată pe ape tăcute
de visuri ce-mi spun că tu eşti
trimisă din lumi nevăzute.

Corabie-a viselor mele,
cu vele ce-atârnă molatic,
prin neguri ascunse de stele,
ce cauţi pe-un drum singuratic?

Te-atrage o zare ascunsă
de ceţuri domnind peste ape,
sau mergi, de o vrajă pătrunsă,
spre zorii ce vin să se-adape?

Te-aştept să-ţi dezvălui misterul
în noaptea pe care-o alegi,
sau ... pleacă şi-atunci, poate, cerul
m-alintă cu vise întregi!

Din vol. “Eterna căutare”

Iubirea ta-mi era torențială
Și-mi inunda tot ce-ndrăzneam a fi
Sub cerul ce-mi era și noaptea zi,
Iar inima-mi bătea, demențială.

Mi se scurgea prin sânge în torente
Și-mi distrugea prin minte, rând pe rând,
Obstacole-n potecile de gând,
Punând mereu pe suflet noi amprente.

Venea precum șuvoaiele de munte,
Învălmășind răspunsuri cu-ntrebări
Ce își aveau final în exclamări
Ce nu puteau torentul să-l înfrunte.

Mă cuprindea în brațe languroase
De lavă, și de gheață, și de dor,
Atât de strâns și înfricoșător
În menghina cuvintelor duioase.

Iubirea ta mi-a fost catastrofală
Când m-a-nvelit ca un sicriu închis
Și m-a-ngropat sub umbra unui vis,
Atunci când s-a pornit, torențială.

Din vol. “Eterna căutare”

- Costică, mă duci, azi, la mall?
- Te-aș duce, dar fără ocol
prin zecile de magazine
de-mi vine să … moartea îmi vine!

- Tu vrei să mă superi, Costică?
Hai, fă-o și, la o adică,
te las și mă duc singurică
ori merg cu vecinul. Ți-e frică?

- Nu, Leano! Eu, frică? Deloc!
De pleci, îmi doresc s-am noroc
și Veta, vecina, să-mi vie
de-afară, de prin pandemie,

cu formele, toate, la ea,
- că are! - și tare aș vrea
s-o pot, ușurel, dezbrăca
de tot ce Covid ar purta,

căci, vezi tu, Lenuțo, mi-e frică
să nu îmi rămâi singurică.
Dar nici ea n-aș vrea să răcească,
așa c-am s-o las … doar cu mască.

Din vol. “Dor de lele”

Dacă-mi intri-n visuri, vino pe-o cărare
adâncită-n umbra arborilor-gând
ce-au atras din ceruri stropii de iertare
și-au crescut în tihnă, liniști ascultând.

Arborii aceia se înalță falnic
peste amintirea zilelor ce-au vrut
să-și transforme zorii în torent năvalnic
și să se întoarcă într-un alt trecut.

Vei vedea izvoare, vei simți mireasma
florilor de Lună-n vis de asfințit
care-și poartă-n lumea lumilor fantasma,
înșirând, molatic, pași prin infinit.

Dacă, pe cărare, e-o lumină verde,
urmărește-i cântul ce te va-ndruma
către-o amintire care să-ți dezmierde
gândul ce te poartă pe cărarea mea.

Dincolo de arbori, este o răscruce
unde te așteaptă, sub un felinar, 
dorul dintr-o lume care poate-aduce
bucuria-n ochii gândului hoinar.

08 mai 2021

Neanderthal (1) 

Plecaseră, din trib, de-un an,
Ea tânără, el cam golan,
Cu aere de șef de clan.
Găsiseră, cu greu, un loc,
O grotă mare - ce noroc! -
În care și-au aprins un foc.                              
     
O vreme s-au iubit din plin   
(V-aș povesti, dar mă abțin)      
Până-ntr-o zi când, din senin,
Nu știu prea sigur, dar înclin
Să cred c-a prins-o un vecin
Mai vajnic și de-atunci, ce chin!

Că, după ce-a simțit ceva
Ce nu simțise, nu credea
Că-n grota ei mai poate sta
Cu unul ce nu-i poate da
Decât mâncare, c-altceva
E clar: nu are ce vrea ea.

Văzând ceva că s-a-ntâmplat
Că soața lui s-a cam schimbat,
Și-a zis c-o fi de la vânat
Și de-o tratează de îndat'
Cu plante din ce-a adunat
Va fi, din nou, apreciat.

In seara-ceea i-a adus
Un ceai cu leacul presupus.
Privind ulcica, ea a spus:
"-Nda vum! " cu-n aer indispus
("- Și asta-i mică!" - am tradus).

Neanderthal (2)          

Ea a plecat, iar el ... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar  alin,
Acolo- n peștera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în “ceva” … deplin.

Și s-a gândit, s-a răsucit,
Pân’-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Și, cum să spun, a reușit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peștera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin și adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieșirea multora din ... post,
Căci - de! -  mărimea are-un cost,
Iar el ... plătește, că nu-i prost.

Curând, chiar soața a aflat
Și n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis “Kum vo” și ... a plecat.
(Traduc: “- Ești no.2, păcat!”)

Neanderthal (3)   

Bărbatul ei nu mai era
Nici prost, nici bleg, cum îl ştia,
Şi, chiar atunci când încerca
Pe plac să-i facă, ea vedea
Că nu-i deloc atent la ea,
Iar mintea-i e ... altundeva.

Şi s-a gândit, s-a perpelit,
Dar, iată, ziua a sosit
-eu nu ştiu cine-a ciripit-
Când o idee i-a venit
Şi cerului i-a mulţumit
Că ruga i-a-mplinit.

S-a dus şi-a reuşit, cumva,
Ca sapiensa blondă, rea
De muscă sau de altceva,
Să fie de acord cu ea
Și sigur-sigur, i-ar plăcea
Cu amândoi alăturea.

Că-n peşteră nu i-ar fi frig,
Şi-ar fi, desigur, un câştig
La foc, în loc de pipirig,
Un lemn, din cele ce se-nfig
Cu vlaga unui cucurig
Vestit, cu, la femei, cârlig.

Aşa a fost: în trei amor,
Iar anii au trecut uşor,
Şi-n peşteră, muncind cu spor,
Au apărut, încetişor,
Cinci puradei. Iar el: “Vum knor!”
(Înseamnă: “Recunoscător!”)

Neanderthal (4)   

Era,-n Neanderthal, vestit
Ca luptător ce a slujit,
Puternic, dur, neobosit,
Și tribu’-n care a trăit,
Dar și un altu’,-am auzit,
Aflat la răsărit.

Era un ditamai zdrahon
De ai fi zis că-i fier-beton,
(Păi, nu era pe-atunci, pardon!)
C-o voce ca de tir claxon,
(Nici d-ăștia nu erau! Bizon?)
Dar, la femei era afon.

Făcea naveta, bietul om,
Ca tija unui metronom
Sau electronii prin atom,
Cu pașii - nesfârșit monom,
Cu estul-vestul în binom,
Că, altfel, ar fi fost în pom.

Cu cea din vest îi mai mergea:
Era de-a lui și îi știa
Tot ce făcea și chiar gândea,
Dar îl lăsa, căci se-ntorcea
Întotdeauna cu ceva
Din ce-și dorea.

Cealaltă, însă, vorba lui:
“Cam a … neanderthalului”,
Doar ce pleca, ea: “Nu-i, iar nu-i!” 
Dar mai zicea și: “Nwu da mui”
Traducerea … o pun în cui,
Căci mi-e rușine să v-o spui.

Neanderthal (5)   

Trecut-au anii și-au crescut
Neander-puștii din trecut,
Dar nu erau cum ar fi vrut,
Ca el, puternici, de temut,
Deși le-a dat tot ce-a avut
Și i-a-nvățat tot ce-a știut.

În lupte, nu erau ca el:
Iar unul, cel mai mărunțel,
A zis: “Eu nu merg la răzbel,
Că nu suport să văd măcel
Și nu știu, nu-nțeleg defel,
Ce câștigați cu lucru-acel?”

Ba, unul mai spre sapiens,
Tot căuta al vieții sens
Și n-avea păr pe-un cap imens,
Pe frunte, stropi ca de condens.
Cu-acela se certa intens:
Erau, mereu, pe contrasens.

Era, de ei, nemulțumit,
C-o viață-ntreagă a muncit
Să-și vadă neamul fericit
Și-așa cum e, boșorogit,
Simțindu-se neîmplinit,
Vrea alt “Ka fu”. Traduc: “Plodit”.

Din vol. "Parfum ... vesel" și "Hai, pa!"

De-aș fi știut că pot vorbi cu norii,
M-aș fi legat la ochi, să nu îi văd,
Să îmi închipui că nu-s ei, ci zorii
Sau curcubeul după un prăpăd.

Căci norii negri-mi par, pe cer, povară,
Așa cum cei din suflet pot să-mi fie
Ca o furtună ce-i alungă, iară,
Pe-aceia albi, de dulce armonie.

Dar i-am văzut și, să le spun să plece,
Aș vrea s-o fac și rău nu mi-ar părea,
Căci știu că freamătul din ei va trece
Și vor pleca. Ei ... singuri vor pleca.

Din vol. “Eterna căutare”

Ți-am apărut, o clipă, ca valul dintr-o mare,
Năvalnică risipă, secvență dintr-un clip ...
Și ți-am pierit pe dată ca valul ce dispare
Pe-o plajă însetată, în marea de nisip.

Ți-am fost, în timpul clipei, un strop ce, dintr-o ploaie,
Se-alege să rămână pe buzele fierbinți,
Arsura s-o aline, să sting-o vâlvătaie
Din muntele cu miezul un clocot de dorinți.

Dar clipa, rătăcită de-a timpului cărare,
Și-a dovedit micimea în scrierea destin:
Secvența, chipul, valul și chiar întreaga mare,
Au dispărut prin cețuri și tot mai greu revin.

Din vol. “Eterna căutare”

Trei pitici de codru, urgisiți de-o vrajă,
Își doreau scăparea și stăteau de strajă
Într-o noapte-n care, au aflat, cumva,
Că din Lună pleacă raza ce-ar putea
Să-i elibereze din strânsori de mreajă.

Îndreptau spre Lună trei priviri în care
Câte-o rugă mută își făcea cărare
Printre crengi, prin frunze, prin poteci de nor,
Printr-un cer de care știu că-i iertător
Și-ar putea s-ajute întru îndurare.

Au primit pedeapsa pentru lăcomie,
Pentru neștiință ori acea prostie
De-a săpa întruna sub un vechi stejar,
După o comoară ce, imaginar,
Promitea ca, toată, doar a lor să fie.

A căzut stejarul și cei trei amici
Au primit blestemul: mici, pe sub urzici,
În ciuperci să zacă, făr-a se mișca.
… S-a milit crăiasa și, cu raza sa,
I-a făcut să fie, înapoi … pitici.

25 apr. 2021