În inima pădurii e-un podeț
Pe care trec tăcut, înfiorat
Și eu, precum oricare alt drumeț
Ce drumul tăinuit a încercat.

Se-aude numai susur de pârâu
Ce-și prăvălește apele sub el,
Purtându-și stropii reci ca un desfrâu
De curcubeie-ntinse de-un penel. 

Îmi poposesc, în razele de-amurg,
Privirea, pe o margine de drum
În care umbrele pădurii curg
Spre amintirea ce-mi apare-acum:

Treceam, demult, pe-același vechi podeț,
Dar nu tăcut și nu înfiorat,
Neștiutor în viața de drumeț
Spre un amurg, pe-atunci, îndepărtat

Și alergam, asemeni unor miei,
Zburam ca adierea unui vânt,
În bucuria anilor acei
Când nu credeam în umbre pe pământ.

Nu cred nici azi. Cum, oare, aș putea
Să cred în zile care nu mai curg
Așa cum le știam și cum aș vrea
Să treacă printre raze de amurg?

Din vol. “Cântecul visurilor”

Gândurile tale vor ca, peste-o zi,
Să alerge-n raiul primăverii noi,
Care să le-alinte-n cerul fără ploi,
Fără nori cu vina totul a umbri.

Visul meu le-așază ca pe niște flori
Și ascultă șoapta fiecărui gând
Care, dinspre tine, se pornește, blând:
- Lui, nimic nu-i spune, până-n noii zori!

Și nu-mi spune, visul, parcă nu-i al meu,
Merge-n somn cu mine ca și cum am fi
Doi străini pe cerul ce ne-ar despărți:
El pe căi astrale, iar în stele, eu.

- Visule, nebune, cum poți tu să crezi
Că-mi rămân ascunse gândurile ei?
Plimbă-le cu tine-n mii de odisei,
Ține-le secrete, poți să le păstrezi!

Tot ce ea gândește, tot ce-i despre noi,
Am și eu în gânduri și în suflet, știi?
Nu se poate altfel, n-aș putea iubi
Gânduri ne-mpărțite, zi de zi, la doi.

22 apr. 2021

Zburau dinspre dealuri, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt,
din care-au plecat, toți cei șapte flăcăi,
spre codri, prin munți și sălbatice văi.

Puternici și tineri, se-aud chiuind,
priviți de fecioare la ei jinduind,
se pierd într-un tropot și-n norul de praf
rămas ca pe-o cruce un vechi epitaf.

Doar câinii îi latră din greu, ca la lupi,
în rest e tăcere ce-i greu să o rupi,
căci oamenii-așteaptă la locul știut
un dar prețios, obicei cunoscut,

O parte din munca ce li s-a furat,
întoarsă, prin luptă, ‘napoi, pentru sat,
de tineri ce zboară, cu pletele-n vânt,
spre satul din vale, spre locul lor sfânt.

Din vol. "Oare"

E-o umbră ce se leagănă de parcă
ar vrea, hipnotizat, să plec departe,
iar sufletul să nu se mai întoarcă
din lumi ce nu-s nici vii, nu sunt nici moarte.

Ascult imboldul inimii ce saltă
domol, în ritmul unei vechi pendule,
în intervale-n care nu tresaltă
când sângele încearcă noi formule.

Pornesc din întuneric spre lumina
ce-mi strigă o chemare dinspre Lună
prin raze ce descoperă cortina
ce două lumi încearcă să opună:

O lume-n care totul se măsoară
în timpul care trece iluzoriu,
și alta,-n care-am fost de prima oară,
eternă, infinită, purgatoriu.

Aleg un drum ce pare o cărare
spre poarta ce-mi apare larg deschisă
spre lumea veche, calea salvatoare
pe care doar iubirea e admisă.

Și merg … și merg … un suflet ce se pierde
în raza de lumină care vine
cu zorii ce-ndrăznesc să îmi dezmierde
un vis neterminat, întors în mine.

Din vol. "Oare"

La distanță de-un ceas de vestitul popas,
Pe-o potecă urcând și cu setea luptând,
Repetam pas cu pas un cuvânt ce-a rămas
Un refren reflectând o scânteie de gând.

Și mergeam aplecat, dându-i gândului sfat,
Explicându-i că eu nu mă tem nici de greu,
Nici de tot ce-a-nsemnat o privire ce-a dat
De atunci și mereu, cântul gândului meu.

Deodat’ m-am oprit fără voie, silit
De-o rafală de vânt ce m-a pus la pământ,
De putere sleit, ca pe-un gând nerostit,
Slab și fără avânt cât nu-i pus în cuvânt.

Hoț e, vântul acel! L-a luat și, cu el,
În ecouri de mai, ca un pașă-n serai,
Îmi repetă fidel, neschimbându-l defel,
Un cuvânt ce spre Rai mă invită: hai! … hai!

Din vol. “Eterna căutare”

Erai, în clipele acelea, foc,
Erai scânteia care-aprinde vise
Și îți transformă noaptea într-un joc
De rai uitat cu porțile deschise.

În mâna din destin nemăsluit,
Erai câștigul tu, iar eu eram
Un jucător de vis nedeslușit,
Întâmplător în jocul ce-l jucam.

Am câștigat în visul cel aprins
Și-n raiul ce și-a ferecat pe dată
Intrările, pe-ntregul său întins;
O inimă a început să bată,

Iar ce mi-a fost la început trofeu
Și-n clipele din vis doar o scânteie,
A devenit stăpâna unui zeu
Ce-i spune, în olimpul său, femeie.

16 apr. 2021

Fetița mea așteaptă un copil
Și-aș vrea să-i spun de-acum, ca ea să știe
Că-s bucuros de asta și doresc
Să-l țin în brațe când e mic, fragil,
De va dori să mi-l aducă mie
Pe nepoțel să-l cresc.

Sugar fiind, va sta-n pătuț frumos,
Legat, normal, căci eu n-aș vrea să cadă,
Să capete cumva vreun handicap,
Că și eu am căzut, dar, norocos,
Am doar un semn ce-i singura dovadă
Că sunt căzut în cap.

Ea o să-și vadă de serviciul ei,
O știu cum e: și ea, ca orice mamă,
Iar laptele, mai știu cum l-am tot dat
Cu biberonul la copiii mei:
Nu s-a-ntâmplat nicând să fie-o dramă
De-a fost puțin stricat.

Am să-l răsfăț, am să mă port frumos,
Îl voi plimba în zilele senine,
Dar știu că toți copiii sunt zvârlugi;
De va cădea suzeta lui pe jos,
Am să o curăț cum știu eu mai bine:
O frec ușor de blugi.

Pe-acasă îl mai las și pe covor,
Și-o să-i mai dau și câte-un colț de pâine,
Chiar de nu-mi place frimituri s-adun,
Îl țin curat, dar nu prea mă omor,
Și îi mai scutur părul scurt de câine,
De Paști și de Crăciun.

Promit ca, dimineața, la cafea,
Să stea sub masă ori mai bine-afară,
Că dimineața sunt cam indispus
Și n-aș putea, oricât de mult aș vrea
Să beau cafeaua fără o țigară
Iar fumu’ n-o ia-n sus.

Ne vom plimba pe-afară mai târziu,
Când va mai crește, am să-l las la joacă,
Va fi murdar, dar n-am să-l cicălesc,
Voi încerca și doctor să îi fiu
Și, pentru orice boală îl atacă,
Eu am să i-l călesc.

Aș vrea să merg acum la fata mea
Căci ea, curând, o să devină mamă
Vreau s-o ajut, dar liniștitu-mi trai
Îmi spune: "Stai acasă, vine ea!"
Și-acum închei, dorindu-i: "Fără teamă!
Încredere să ai!"

Din vol “Parfum … vesel”