Răsăritul, astăzi, e un alt apus
al atâtor visuri care se retrag
într-un timp ce-mi pune traiul mai presus
chiar decât puterea vrăjilor de mag.

Umbra ta se-ntinde peste un deșert
gol de-o altă umbră, gol de vechiul vis,
doar cu amintirea unui vânt inert
așternut pe timpul care l-a ucis.

Gândul meu devine un rătăcitor
picur de albastru pe-un regat pustiu,
urmărindu-ți pașii, lacrima de dor,
dar păstrând în sine tot ce-l ține viu.

Din privirea-i caldă, noi culori se scurg
peste lumea-n care gândurile pier
și transformă zorii ce păreau amurg
într-o zi cu visuri ce dansează-n cer. 

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Un glas firav, sub Soarele lui marte,
Străpunge, scurt, o liniște de zi
Pe care-n două liniști o împarte,
Și-n muguri ce așteaptă a-nflori.

E-o pasăre c-un cânt ca o șoptire
A razelor lucind pe aripi noi
În zborul spre dorita împlinire
A unui vis din vechiul ei zăvoi.

E ca suspinul dintr-o primăvară
În care-un verde proaspăt, nou-născut,
Își mlădie speranțele-ntr-o vară
Ca-n ziua patra de la Început.

Privește lung un mal înalt de fluviu
Și-n gânduri are-acum doritul vis
Pe care n-ar putea nici un diluviu
Să-l facă ne’mplinit, căci a decis:

Când, cu petale, iar, vor ninge merii,
Își va cânta sub ei același tril,
Cu bucuria-n ochi a revederii
Din zilele sfârșitului de-april.

Din vol. “Eterna căutare”

E-o clipă ce sosește, îl prinde, îl aleargă 
Pe necuprins albastru, deasupra de Pământ,
Și caută plutirea-i din ceruri să o șteargă
Cu salve lungi de tunet și răbufniri de vânt.

E dureroasa clipă ce albul îi transformă
În cenușiul rece al timpului de-apoi,
Luându-i strălucirea, lăsându-l fără formă,
În curgerea grăbită a stropilor greoi.

Nu plânge, căci el știe c-a mai trecut de-o viață
Și va primi o alta, venită din Pământ,
Cu care-n altă clipă, în altă dimineață,
Va fi trimis la ceruri, purtat ușor de vânt.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Nu m-am gândit iubirii să mă-nchin,
S-o am, în mine și în tot, stăpână,
Să-mi fie și furtună și senin,
Izvor la care, însetat, să vin
Și să devin, în jurul lui, fântână.

Și n-am crezut iubirea să îmi fie
Același dulce, neschimbat nectar
Pe care tu, de cer sortită mie,
Mi-l dai în răsuflarea ce m-adie
Și în priviri ce-n suflet sunt amnar.

Să-i fiu iubirii sclav? Să fie, oare,
Destinul meu, cu tine-alături scris?
Pe toate scenele să fie-un bis
La rolul scris odată-n Cartea Mare
Aflată în eternul Paradis?

Iar tu, iubita mea, să fii la fel:
Legată-n veci alăturea de mine
De-o soartă ce nu poate fi defel
Schimbată cu o alta la apel
Căci scrisul cel definitiv e bine?

Dar dacă nu e scris și-i altceva
Doar pentru-o viață? Dacă e, mă tem
Că, vrajă de ar fi, aș căuta
S-o fac, în veșnicia ce-ar urma,
O binecuvântare de blestem.

Din vol. “Eterna căutare”

Se-adapă din lacrima nopții
în zorii ascunși la hotare
de umbre pierdute în mare,
a stelelor scurte adopții.

Surprinde lumina în focul
a mii de oglinzi delicate
ce Soarelui vor să-i arate
că-n aripi își poartă norocul.

Privește, distrat, spre copacul
ce-i pare, acum, doar decorul
în care-a crescut el, actorul,
și-a fost, doar o vreme, iatacul.

Se-aruncă, în formă perfectă,
spre cer, spre lumină, spre viață,
spre noul din care învață
că este o biată insectă.

Din vol. "Oare"