Nu m-am gândit iubirii să mă-nchin,
S-o am, în mine și în tot, stăpână,
Să-mi fie și furtună și senin,
Izvor la care, însetat, să vin
Și să devin, în jurul lui, fântână.

Și n-am crezut iubirea să îmi fie
Același dulce, neschimbat nectar
Pe care tu, de cer sortită mie,
Mi-l dai în răsuflarea ce m-adie
Și în priviri ce-n suflet sunt amnar.

Să-i fiu iubirii sclav? Să fie, oare,
Destinul meu, cu tine-alături scris?
Pe toate scenele să fie-un bis
La rolul scris odată-n Cartea Mare
Aflată în eternul Paradis?

Iar tu, iubita mea, să fii la fel:
Legată-n veci alăturea de mine
De-o soartă ce nu poate fi defel
Schimbată cu o alta la apel
Căci scrisul cel definitiv e bine?

Dar dacă nu e scris și-i altceva
Doar pentru-o viață? Dacă e, mă tem
Că, vrajă de ar fi, aș căuta
S-o fac, în veșnicia ce-ar urma,
O binecuvântare de blestem.

Din vol. “Eterna căutare”