Alerg cu o rază
în mâna căuș,
cu alta o mângâi
în tandru alint,
și simt că sunt, iarăși,
copil jucăuș,
cu ochi ce aruncă
sclipiri de argint.

În jur, mii de stropi
strălucesc și dispar
în curbe create
de micul balans
al razelor care
apar, iar și iar,
în jocul de ape
ce pare un dans.

M-aplec spre o rază,
ușor, precaut,
și-o sorb printre buze
întinse-a sărut.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Din lumea ei, urcând, misterioasă,
S-a așternut în gânduri ca un zbor
Deasupra de tenebrele ce-apasă
Pe-un timp ne’ndurător și curgător.

Am ferecat-o-n brațe de tăcere
Ca un avar ce ține strâns, la piept,
Averea adunată-n coliere
Ce-i aparțin pe viață și de drept.

Un cânt senin și plin de duioșie
A fost de-ajuns tăcerea să-mi înfrâng
Și cântul ei, ecoul meu să fie 
Când trupul vreau, în brațe, să i-l strâng.

E-un zbor în doi, e ca o sărbătoare
În care, împărțind același loc,
Simțim, în sânge, taina arzătoare
Și nemurirea păsării de foc.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Poate, pentru alții, darul meu ar fi
fără vreo valoare, ne’nsemnând nimic
în gândirea celor care nici n-ar ști
că e fără seamăn, cât ar fi de mic.

Pentru ei, pământul, floarea, mâna mea,
stând așa, întinsă, parcă a cerșit,
e-un tablou nevrednic, bun a-l arunca
și-a uita pe-acela ce l-a dăruit.

N-ar putea să vadă cum, în miezul său,
aura iubirii se înalță, vag,
din petale-albastre care-n gândul tău
sunt priviri cu care te-nveleam cu drag.

Numai tu, iubito, dincolo de el,
vezi cum eu, c-un zâmbet cald și dezarmant,
îți ofer în suflet un întreg castel,
mai presus de aur sau de diamant.

Numai tu-l vezi altfel, numai tu-l dorești,
știi de unde vine și, cu darul meu,
sufletul îți cântă pentru că iubești,
iar în ochi ai lacrimi. Le-nțeleg doar eu.

Din vol. “Eterna căutare”

Am pus un semn de carte între clipe
pe care-aș vrea să le citesc din nou,
atunci când voi dori să se-nfiripe
din picături de vreme, un tablou.

A fost ce am avut la îndemână,
ceva pe care timpul a presat
din toamna care-a devenit stăpână
și frunzelor culoarea a schimbat.

E-o frunză, da, o amintire caldă
a lumilor prin care am zburat,
a insulei, lagunei care scaldă
nisipul fără forme de păcat.

E semnul ce separă două clipe
ce au trecut frumos, ca într-un vis,
cuvântul ce-ar putea să se risipe,
căci este-n pagini diferite scris.

Din vol. "Oare"

Ai crede că-i ciudat ca două fețe
să definească un același tot,
dar, matematic, două suprafețe,
deși sunt diferite, iată, pot.

Căci banda Möbius o demonstrează,
și poți s-o construiești cu o hârtie
în care două fețe se cuplează
așa încât alăturea să fie.

Și, vezi iubita mea că, filozofic,
la capăt ești … de unde ai plecat,
deși ai mers real și nu utopic
pe drumul unde singur m-ai lăsat.

Iar dac-ar fi să cred o fantezie
cu pozitiv și negativ în noi,
aș zice că întreaga-ți energie
o ai din două fețe: unu, doi.

E chiar interesantă banda asta
căci vine-acum ca să-mi arate ce
și cât de simplu poți să treci de “Basta!”:
E infinită, dar ... ce strâmtă e!

Din vol. "Zece" 

Nu te grăbi! Lumina tremurândă
nu-i sigură când pașii îți parcurg
cărarea care duce la izbândă,
trecând de umbra propriului amurg.

Pășește-ncet! E noapte-n jur și gânduri
se nasc și pier. Nu-i luptă, e măcel
în care șuieră, de printre scânduri,
acei ce s-au grăbit, crezând la fel.

Iar laurii? – aceia n-or să fie
cum îi visezi: acum, pe drumul viu;
vor apărea când tu, în veșnicie,
vei înșira alți pași, prin alt pustiu.

Căci e-un pustiu acela-n care visuri
nu-și mai au rost, nu vin, sunt de prisos
atunci când pașii-ți calcă pe abisuri
în care cauți urme de frumos.

Urmează-ți calea, totuși, chiar de-i noapte,
cu pași de suflet. Numai el ar ști
secretul tău, împărtășit în șoapte
născute în amurg. Nu te grăbi!

Din vol. “Aripi de azur”