Din vol. “Aripi de azur”
Prin toamna unui val de gând
Ultimul druid
Aleea celor două umbre
Te-așteaptă-n nemișcarea tăcerii ruginii, Cu umbra ta să mângâi întinsul lor covor Pe-aleea-n care toamna te cheamă să revii, Cu pașii tăi să-mprăștii suspinele de dor. Aceleași frunze care se legănau în vânt În alintarea verde a zilelor de mai, Nu își vedeau căderea în brațe de pământ În ziua când, pe-alee, doar umbra mea lăsai. Dar, ce știu niște frunze? – doar toamna poate ști Sub care cer te-ndeamnă un vis, un gând, un pas, Doar ea îmi poate spune de vii ori nu mai vii, Ca umbra-ți, pe alee, să facă scurt popas Și-n frunzele pierdute pe ale toamnei căi, Să facem să se piardă și foșnetele sumbre, Și lacrima văzută, demult, în ochii tăi, Pe-aleea veche-n care plutesc prin gânduri umbre. Din vol. “Eterna căutare”
Călător în timp
Sunt călător în timp și mă distrez bătând, ușor, la porți necunoscute și, dacă îmi convine, avansez cuvinte dulci, cu vrute și nevrute. Căci vrute am mereu la îndemână iar cele mai nevrute le tot scap când mai primesc o palmă peste mână și mi se spune că-s căzut în cap. Dar nu mă las, și bat la alte porți ba chiar în stânci din fața unor grote, căci dacă știi în timp să te transporți, găsești prin toate erele cocote. De-ar fi să povestesc din aventuri sau întâmplări trăite-n evul mediu, ați crede că sunt zorii imaturi ai zilelor de azi, ce n-au remediu. Dar, ce știți voi!? Vă spun că vă-nșelați! V-o spun ținând în mână o cheiță cu care cavaleri la drum plecați își încuiau centura la domniță. De nu mă credeți, voi jura, din nou, cu mâna-n buzunar, pe vreo năframă pe care am primit-o ca erou al unei nopți … în brațe la o damă. Sunt călător în timp și, plictisit, vă jur pe picul sfânt ce zace-n mine, că de o vreme m-am îndrăgostit și plec în viitor. Ceau, pa! Cu bine! Din vol. “Parfum ... vesel”
Sonetul petalelor toamnei
Că mâine-i echinocțiu, mi-amintește De-o altă toamnă: cea în care-a fost Să îmi aleg o stea ce strălucește Și are-n cerul meu același rost: Când o privesc, în gânduri îmi răsare Un trandafir ce-mi cere să mai scriu Așa cum o făceam, cu adorare Și încântat de tonu-i sidefiu. În voce are cântul unei stele Pe care, de-l auzi, nu-l poți uita, Căci este dintre cânturile-acele Ce le îngână-n vis iubirea mea. E toamnă iar, dar eu îmi amintesc Doar toamna cu petale ce-mi zâmbesc. Din vol. “Cântecul visurilor”
Răul bălții
Într-o baltă ce băltește La o margine de sat, Printre-orăcăieli, gândește Că … nu prea mai e de stat. Între broaște, el, brotacul, Poate-ar fi cel mai dorit, Vorba-ceea: ca burlacul Tânăr și neliniștit, Dar o vorbă strecurată De un șarpe necurat, Chiar de-o fi adevărată, L-a cam marginalizat: Nicio broască nu-l iubește, Toți broscoii-l ocolesc, Ca un cuc-de-mâl trăiește, Mormolocii nu-l cinstesc, Peștii din băltita baltă, Simt în solzi frisoanele ... Inima, de-o au, tresaltă ‘n toate lighioanele. Care-i vorba, de le pare Mai ceva ca un fibrom? Cic-ar fi vrăjitul care Este, pe sub piele … om. Din vol. “Dor de lele”
Firul nevăzut
Mă leagă de tine un fir nevăzut cu care mă tragi înspre tine, la cer, şi încă nu ştiu ce să fac: vin sau sper că pot să păşesc pe un alt început. Mi-e teamă că tu, de acolo, de sus, nu ştii că ţi-am fost şi, pesemne, -ai uitat o viaţă din care te-ai rupt şi-ai plecat pe drumul spre astre, devreme răpus. Iar firul acela mă ţine acum legată, în suflet, de frig şi zăpezi, căci nu ştiu, de-acolo, tu poţi să veghezi, sau nu mă mai ştii şi sunt singură-n drum? Nu ştiu ce să fac. Dă-mi, te rog, doar un semn, să pot să aleg: să îţi vin, ori să plec pe drumul speranţei, să pot să-mi înec amarul şi teama de noul îndemn. Din vol. “Eterna căutare”
Sonetul șoaptelor de toamnă
Septembrie acesta-i o splendoare, Iar parcul ne încântă-n verde viu Sub cerul care-i încă azuriu Și-nveselit de razele de Soare. E-un timp ce ne-amintește luna mai ... Îți amintești de noi, atunci, demult, Când totu-n viață ne era tumult Și ne simțeam ca îngerii în Rai? Așa e și acum, iubita mea, Ca și atunci, iar frunzele-mi șoptesc Același susur fin, copilăresc. Îmi spun că nu e mult și vor cădea, Plutind ușor prin toamna ta și-a mea, Cu-același foșnet simplu: “Te iubesc!” Din vol. “Călător prin gânduri”
Unul, altul
Știi, cred că ar trebui să mai ieși din gânduri când le țeși și să te duci pe unde, uneori, mai zbori, nu de-alta, dar a venit o toamnă nouă și plouă cu tot felul de stropi, ambalați în senin sau în chin, au mai apărut și niște zile noi, fără noi, cu melancolia din ploi. Știi, mai cred că seara, după ce faci patul și te închini să scapi de vini, ar trebui să lași gândurile și amurgurile ca să poți să-ți colinzi visurile, unul după altul, cu unul și altul. 4 sept. 2017
Surâsul zeiței
Te știu acum! Era doar o pojghiță acea răceală din privirea ta, dar mersul calculat, ca de actriță, te-a dat de gol rapid, iubita mea! Păreai de fier, erai întruchipare a unei zeități de prin Olimp ce-i gata să răspundă cu teroare, la orice provocare, dur, la timp. Dar te-am ghicit! Privirea-mi insistentă te-a străbătut și, dincolo de scut, am întâlnit iubirea ta latentă, pe care s-o descopăr n-am crezut. Ți-am curățat răceala din privire, și ți-am spălat mândria-n ape noi, învăluindu-te cu-a mea iubire, și-nlăturând carcasa ca de sloi. De-acum, iubita mea, îmi ești din aur, zeiță coborâtă dintr-un vis, ce îmi așterne peste frunte laur, zâmbind atât de cald și de deschis. Din vol. "Zece"
Daniel Vișan-Dimitriu 