Gândurile mele, zboară, zboară, zboară
Peste ani din timpuri care mă-nfioară,
Păsări călătoare străbătând seninul 
Unor vremuri care ne-mplineau destinul.

Munții de plăcere, văi de încântare,
Chipuri neatinse de vreo întristare,
Trupuri în splendoarea nopților febrile,
Mângâieri ascunse-n zâmbete subtile.

- Ți-amintești, iubito, râul dintr-o vale
Unde rătăcisem puncte cardinale,
Timpul, anotimpul, tot, dar nu pe noi,
Ți-amintești popasul și ce-a fost apoi:

Peticul de iarbă, brazii ce priveau
Îngerii aceia care se iubeau
Sub un cer albastru, singurul veșmânt
Al iubirii noastre transformată-n cânt?

- Mi-amintesc, dar glezna, tu mi-ai sărutat
Sau a fost doar râul, când am traversat?
Este-o amintire care mă-nfioară,
Căci și eu am gânduri care zboară, zboară …

Din vol. “Cântecul visurilor”

Coborâse noaptea peste câmpul verii
Și-adusese cerul, într-un tropot mut,
Prefăcut în ierburi ce-nchinau plăcerii
Ziua cea din urmă și-un întreg trecut.

Sus, pe bolta stearpă, mai erau doar norii,
Ascunzând nimicul din eterul gol,
Prins de o spirală care-mpinge sorii
Spre neprevăzutul unui carambol.

Tropotul pe cerul unduind a iarbă,
I-a părut chemare vântului plecat
Spre albastrul mării, valul să i-l soarbă
Și mireasma sării, într-un nou păcat.

S-a întors, cu aripi noi și-nfrigurate,
Nopții să îi fie acoperământ
Și să îi prefacă simțurile, toate,
În redeșteptarea vieții pe Pământ.

Din văzduh, în valul gândurilor mele,
Năvălea spre focul ierburilor moi,
Printre care toate miile de stele
Scăpărau în visul ce trăia în noi.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Mai dă-mi să-ți mai umplu paharul
cu rostul atâtor cuvinte
ce-au pus imortele-n hotarul
cu borne-ntre suflet și minte.

Tu umple-mi tot hăul ce strigă
la sfinți ce-i veghează durerea,
o stâncă-n abisuri să-nfigă
speranța ce crește puterea.

Să bem din pahare și hăuri
divinul crescut pe morminte,
speranțele fie-ne tăuri
în munții de alte cuvinte

Și-n brațe să trecem hotarul,
călcându-l în dans ca de iele
ce simt doar o noapte amarul
licorii din plânset de stele.

Să facem cuvintele luturi
cuprinse de vânturi și ploi
în mâini ce frământă trecuturi
pe roți cu hotarul în noi.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Mai dă-mi să-ți mai umplu paharul
cu rostul atâtor cuvinte
ce-au pus imortele-n hotarul
cu borne-ntre suflet și minte.

Tu umple-mi tot hăul ce strigă
la sfinți ce-i veghează durerea,
o stâncă-n abisuri să-nfigă
speranța ce crește puterea.

Să bem din pahare și hăuri
divinul crescut pe morminte,
speranțele fie-ne tăuri
în munții de alte cuvinte

Și-n brațe să trecem hotarul,
călcându-l în dans ca de iele
ce simt doar o noapte amarul
licorii din plânset de stele.

Să facem cuvintele luturi
cuprinse de vânturi și ploi
în mâini ce frământă trecuturi
pe roți cu hotarul în noi.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Pe Valea Cernei, un apus de soare
se-ascunde printre stânci pierdute-n nori
ce își transformă albul în culoare
împrumutată dintr-un câmp cu flori.

Pădurea înceteaz-orice mișcare
și totul pare c-a încremenit,
petalele se strâng la câte-o floare,
chiar apa din izvor a adormit.

Se-aprind pe cer lumini, apare Luna,
pe râu, se duc la vale vechi povești,
ce se aud aici dintotdeauna,
cu iorgovani și fețe-mpărătești.

Pe malul apei, două siluete
se-apropie încet, cu pași timizi
și nu-ncetează ochii să-și desfete
cu frumuseți de care sunt avizi.

Aproape de cabană, în surdină,
se-aude-o melodie … se opresc…
… un singur martor au: e luna plină.
Îmbrățișați, dansează … se iubesc.

Din vol. "Zece"

Nu știe nimeni cum a apărut
Acolo-n parc, aproape de-o alee
Pierdută printre flori de azalee,
Iar autorul e necunoscut.

E o sculptură-nfățișând o zee
Privind spre cerul unde, în trecut,
Trăiau nemuritorii de temut
Slujiți de regi și de mulțimi plebee.

De frumusețea ei desăvârșită,
Se miră presa, televiziuni,
Biserica vorbește de minuni
Și toată lumea este răscolită.

Misterul cel mai mare-i autorul,
Căci o sculptură de-un așa nivel
Ar fi să îl ridice pe acel
Și-n cerul artei el ar fi condorul.

Fotografii, articole, nimic
Nu l-a făcut în fața lor să iasă …
“Stătea așa frumos la noi acasă!”
Certa un prichindel pe un bunic.

Din vol. "Aripi de azur"

Visul mă purta pe-o mare-ntunecată și informă,
Prăvălită peste țărmuri 
Aspre, 
Naufragiate
Printre strigăte din cețuri 
Nebuloase, fără formă,
Dar cu stânci având sentințe în priviri întunecate
Care-n flăcări te transformă.

Străpungeam, cu trup de torță, 
Apele învolburate
Și, la rădăcini de cețuri, 
Focul mi-am schimbat în vânt
Și-n furtuna cea mai mare, 
Cu un freamăt de mormânt,
Gata să trimită marea-n valuri de eternitate
Ignorate pe Pământ.

I-am lăsat, în loc, nisipul, 
Timpul care-a fost mereu
Păzitorul din abisuri, 
Ziditor de temelii
Mărilor ce mă încearcă-n anii care trec mai greu
Și-mi ascund, cu grijă, trepte către ce-mi doresc a fi
Când mă-nchid 
În visul meu.

Din vol. “Cântecul visurilor”

De mă smulg din vraja ce mi-ai pus pe viață,
Îmi presar pe urme prafuri scânteind
A plecări de clipe dintr-un timp ce-ngheață
Când, spre veșnicie, brațul îmi întind.

Ție-ți las aroma visurilor mele,
Plinul meu de tine, gândul ce-ai iubit
În cămări de suflet și-n visări de-acele
Care-aprind culoarea unui asfințit.

Îți mai las argintul razelor de lună
Și strânsoarea blândă-a brațelor de vânt,
Șoapta din alintul ce voia să-ți spună:
“Vraja ta e raiul meu de pe Pământ”

Am să plec, iubito, voi păși pe mare,
Norii-mi vor fi dale, cerul tot – al meu,
Printre stele, pașii-mi vor croi cărare
Spre nemărginirea unde-i Dumnezeu.

Nu-ți voi spune-adio, nu aștept ca, tristă
Ori îngrijorată, să-mi întinzi o mână
Și să-mi spui că Raiul doar aici există:
Eu – sub vechea vrajă, tu – pe veci, stăpână.

Din vol. “Cântecul visurilor”