Am trecut, aseară, obosit un pic,
Pe la cârciumioară, arșița să-mi stingă
Două-trei pahare, c-altceva … nimic
N-ar putea, din suflet, oful să-mi învingă,
Cât ar fi de mic.
Da’ să vezi minune! După un rachiu,
A venit un altul și-a venit la halbă
Din mânuță caldă. Cum să mă abțiu
Când necazu-i negru, fericirea-i albă,
Eu … privind sașiu.
Doamne, ce mândrețe! Doamne, ce minuni
Tresăreau spre mine din a dânsei ie!
Ochii ei sălbatici, cînd mai verzi, când bruni,
Scânteiau prin crâșmă fără să se-abție.
Of, măi oameni buni!
Pașii ei … plutire! Și ce gură-avea!
Rumenă visare! Și melancolie!
Strașnică făptură! Cred că, de-ar putea
M-ar trezi din visul care-mi place mie:
Mort … în crâșma sa.
Din vol. “Dor de lele”
Ce crezi tu, fătucă hoață de privire,
C-ai să scapi cu una, două sau cu trei
Pofte de-alintare, pofte de iubire?
Ce-ai avut, hoțoaico, ochii să îmi iei?
Mi-ai umblat prin gânduri, te-ai lăsat visată,
Te-am simțit în pâine, iz de cozonaci,
Până și la groapă tu-mi erai lopată
Sau erai batista dată la săraci.
M-aruncase moartea spre înalt de ceruri ...
Nici măcar acolo nu ai dispărut,
Te-ai făcut cărarea celor două feluri
De-a trăi ferice sau de-a fi pierdut.
Pierde-mă, pierdea-m-ai să mă pierzi cu tine
Sau mă du acolo unde fericesc
Cei săraci cu duhul, doritori de bine
Într-o altă lume. Mor ca să trăiesc!
Ce credeai fătucă, hoață de privire,
Că îmi scapi de-a pururi, că nu te-am văzut
Încleștându-ți ochii, plină de iubire
În privirea-mi caldă când te-am cunoscut?
Din vol. “Călător prin gânduri”
În seara-n care te-am zărit,
Un aer cu miresme noi
Urca spre cerul dintre ploi,
De-albastrul său ademenit.
Se-ntuneca, deja, iar eu,
Simțeam în el parfum de flori
Plutnd spre norii călători
Odată cu suspinul meu.
L-ai auzit și te-ai oprit,
Iar ochii tăi mi-au spus ceva
Prin strălucirea ce-a șoptit:
Te recunosc, iubirea mea,
Aștept demult sosirea ta,
Și, iată: visul s-a-mplinit.
Din vol. “Oare”
În orașu-n care norii se revarsă cu tristețe,
Pașii ei urmează calea pelerinelor răzlețe,
Pe sub ziduri și balcoane, pe sub streșini picurânde,
Peste dalele spălate de șuvoaie spumegânde.
Ține strâns, la piept, ascunsă de-o privire indiscretă,
Geanta plină de vopseluri, de creioane și de cretă,
Așteptând să treacă ploaia și să poată iar să scrie
Despre gânduri ce-o frământă și o macină de vie.
Pe un zid al unei case, ce-a fost scris, s-a șters. Oftează
Și privește înspre norii ce-o încurcă. Nu cutează
Rânduri noi să mai aștearnă, un mesaj să mai trimită
Celui care-n visuri, noaptea, îi apare și-o agită.
A tot scris pe uși, pe ziduri, pe asfalt și pe sub poduri,
Tot ce-a vrut ca el să afle, mai pe față, mai în coduri,
Dar n-a scris măcar o dată, peste zidul de adio,
Ce-ar fi trebuit să scrie. Doar de-acolo el ar ști-o.
Ploaia s-a oprit. Își scoate un penel și, din vopseluri,
Își alege pe acelea care-i par acum cerneluri
Bune de întins pe ziduri gândurile ei răzlețe,
În orașu-n care norii se revarsă cu tristețe.
Din vol. “Eterna căutare”
Pe strada cu dale a vechilor pași,
Trec umbre grăbite, cu gol în priviri,
Iar ploaia îndeamnă copacii golași,
Cu lacrimi de frunze, să-și plângă-amintiri.
Și cad, se adună pe dale, șuvoi,
Pe urme lăsate-ntr-un alt anotimp
De suflete care, de mână, în doi,
Pășeau neștiind ce-i amurgul în timp.
Se scurg amintirile-n frunze șiroi
Prin ploaia ce lasă copacii golași
Sub cerul de toamnă în care doar noi
Mai trecem pe dalele vechilor pași.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Dă-mi mâna și vino cu mine
să vezi un decor ca de vis,
cu raze scâldând în rubine
covorul de toamnă promis!
Vom merge să facem cărare
prin frunze, cu pașii foșnind,
în lumea cu raze de soare
ce roșul pădurii aprind.
De vrei, stăm pe-o bancă o vreme,
aceea ce-așteaptă mereu
și pare, din nou, să ne cheme
pe vechiul, al nostru, traseu.
Hai, vino! E-o zi-n care eu
te vreau lângă sufletul meu.
Din vol. "Chipul iubirii"
Privești copacii tineri dimprejur,
cu frunze verzi ce-n vântul serii cântă,
sub cerul ce se schimbă din azur
în roșul de apus ce te-nspăimântă.
E prea mult foc: în cer, în frunze moarte,
iar toamna care vine nu așteaptă
ca visul frunzelor să te mai poarte
spre încântări divine, înc-o treaptă.
Îți lași privirile să curgă-alene
pe ape reci, cu visul tău plutind
în frunze călătoare prin ravene,
din amintirea verii, răsărind.
Sunt încă verzi, pe unde cristaline
ce le ascund de timpul care vine.
Din vol. “Cântecul visurilor”
M-aș face cărare, să-ți fiu sub picior
ca tremurul frunzei ce-n roșu-aprins
e toată cuprinsă de-un straniu fior
când vântul o vede și pare surprins.
Te-aș face prințesă și codrul ți-aș da,
să-ți fie castelul cu dale-aurii
din frunzele care din mine-ar cădea,
străjerul pădurii, stejar de aș fi.
Și cântec m-aș face, și zborul ușor
al păsării care, din ram, ar pluti
spre zâmbetul roșu-aprins ca un dor
de cel ce-l aștepți și atunci ar veni.
Ți-aș fi cer de toamnă, ori cerul de vis
al nopții când stelele-ți cântă suav
și mergi pe-o cărare, pe drumul deschis
de-un duh ce îți poate fi rege și sclav.
15 oct. 2022
Azi te aștept cu florile de-apus,
Acelea ce-nfloresc doar când te văd
Amurgului având ceva de spus
Și … despre mine-i vorba, o prevăd.
Eu cred că-i spui cât, încă, mă iubești,
Că tu-mi ești floarea zorilor de zi
Și numai pentru mine înflorești,
Îi spui apusului și ce va fi:
O-mbrățișare, un sărut și tu
Uitându-te-ntre mine și dorinți
Mai vechi, mai noi, dar niciodată „nu”
Pe buze-atât de calde și cuminți.
Și îi mai spui că, în privirea mea,
Te vezi ca o icoană-ntr-un altar,
C-un zâmbet care sfinții ar putea
Să îi îndrepte spre credință, iar.
Eu, mângâind buchetul meu de flori,
Mă-ntreb: când ți le dau, ce-ar fi de spus
Decât să îți descriu acei fiori
Când te aștept cu florile-n apus.
Din vol. “Cântecul visurilor”
Daniel Vișan-Dimitriu 