Iubita mea, cu buzele rănite
De lacomul sărut cu care eu
Am căutat, în clipele vrăjite,
Pierdut, să îți arăt amorul meu,
Mă iartă, vin la tine cu tristețe
Și văd în roșul lor, o vină-a mea,
C-am vrut dulceața lor, nu cu blândețe,
Ci cu dorința de a te avea.
Îți cer iertare-acum, cu umilință,
Căci te iubesc și-aș vrea să te sărut
Pe ochi, pe gât, ușor, semn de căință,
Și-apoi din nou pe buze, neștiut.
Din vol. "Gândul pierdut"
Eu am curajul să simt
adânc şi pe-ndelete,
cum trece timpul.
Eu pot să aud
şoaptele de dragoste
ale picăturilor din curcubeu.
Eu pot găsi urma gândurilor tale,
sau pot ieşi în calea lor.
Eu pot vedea
formula luminii ochilor tăi
şi pot măsura greutatea
vorbelor tale.
Mă pot pleca
sub povara anilor,
dar simt că trăiesc
şi am curajul să simt tot,
să gândesc tot
şi să nu fac nimic altceva
până când voi simţi
că nu mai simt.
Din vol. "Gândul pierdut"
Tic-tac! - se-aude-n mine,
c-afară e toc-toc! -
și, Doamne, ce pot face
doi pantofiori! Ce foc!
Dar cine îi mai vede
cu ce se-nalță-n ei,
căci, zău, nu-mi vine-a crede
cum chinul la femei
o ia, așa, agale,
direct în ochii mei
și urcă, și coboară,
prin mine-n sus și-n jos,
iar gândul, parcă zboară,
dar zboară păcătos…
și nu e el de vină:
e chinul … din pantofi
ce-mi face neuronii
anemici și distrofi.
E mare chinul, basta!
Am să mi-o scot din minte,
căci nu vreau, vara asta
să-mi fie … prea fierbinte.
Din vol. “Dor de lele”
Ne-am prefăcut uitările
în două tăceri,
una mai tăcută decât alta.
Am luat, apoi, niște amintiri
și le-am udat
cu lacrimi albastre
de nu-mă-uita.
Abia atunci,
tăcerile au prins a vorbi
amintiri.
2 iul. 2016
Făptură unduind sub clar de lună,
cu brațe moi, cu degetele reci,
în șerpuiri descoperind poteci
prin ramuri ce încearcă să se-opună,
de unde vii, din care colț de Rai
te-ai rupt în drumul tău? Cum ai ajuns
în lumea ce părea de nepătruns
a gândurilor mele? Ce le dai?
Săruturi dulci, aduse de departe,
din lumea ta de dincolo de moarte,
din plaiurile tale nelumești?
Cum vei putea în gânduri să trăiești,
făptură unduindă ce-mi împarte,
sub clar de lună, daruri îngerești?
Din vol. “Călător prin gânduri”
O umbră-n a nopții lumină,
tăcere-n sclipiri de mormânt,
cu mers furișat, de felină,
apari, ca o pală de vânt.
Te-ndrepți către locuri ascunse
adânc, în sinistrul decor,
mergând pe cărări nepătrunse
tu, spirit prin lumi călător.
Ești rege în jungla cea mare,
vestit ucigaș, jaguar
și tatăl aceluia care
își plânge destinul amar.
Așteaptă, ascuns în desișuri,
schincește și cheamă în van
pe cea care zace-n hățișuri:
nu știe că este orfan.
Dar tu l-ai găsit. Este sânge
din sângele tău și doar tu
ești cel ce mai poate înfrânge
o soartă ce, vieții,-a zis: nu!
El vine, ți-ascultă chemarea,
se-ndeamnă, cu pașii-i cuminți,
spre prada ce-așteaptă strânsoarea
ușoară a micilor dinți.
Prin noapte, sunt tot împreună,
iar jungla, tăcută și ea,
privește, sub lacrimi de lună,
un rege, un prinț și o stea.
Din vol. "Călător prin gânduri"
Muza mea de vineri, cu un singur gest,
Mi-a făcut privirea ca și ea: zurlie,
Măsurându-i bustul de la est la vest
Cu atingeri pline de … melancolie.
Ea șoptea cuvinte, eu … cum să respir
Când, la orice șoaptă, aerul fierbinte
Îmi făcea plămânii clape de clavir
Ce cântau spre suflet: “Nu mai fi cuminte!”?
Ce să facă bietul, el, atât de mic? –
S-a lăsat în voia unei minți nebune
Ce, din Kama Sutra, îmi cerea s-aplic
Din vreo 64, două-trei. (Pe bune!).
Cum să aibă micul suflețel abțineri
La așa o muză? (Cea de azi, că-i vineri).
Din vol. “Dor de lele”
Tu ai ales, iar eu ... nu te mai caut.
-m-am săturat de mofturile tale-
nu e iubire-aceea care doare
și-n care unul vrea o nouă cale.
Am să-mi îngheț și lacrima-ntre pleoape,
iar gândurile mele vor fi, toate,
lăsate într-un colț de încăpere,
închise, cenzurate și uitate.
Nu-mi trebuie nici lamentări, nici jale,
Căci sunt sătul de mofturile tale.
Din vol. “Chipul iubirii”
Mergea împleticit pe strada iluziilor, răbufnind într-un pufăit răutăcios ori de câte ori auzea câte un clocot de inimă alergând, învolburat, printre umbrele pașilor din jur. Știa că el, Sisi, era sisi, dar se enerva de fiecare dată pe sisimea altora. Era sătul de aglomerația vorbelor ce jucau un ping-pong nesfârșit cu aerul din jurul său, așa că s-a hotărât să caute un refugiu în afara orașului.
Și mergea…
Mergea unde vedea prin oglinda rărunchilor, pentru că el știa că pe acolo, pe undeva prin rărunchi, s-ar putea ascunde o chestie mică-mică de energie sisească. Într-o zi a ajuns în dreptul unei case, la marginea drumului, ascunsă după 4 copaci plantați în formă de răscruce. Privea nedumerit ciudata cruce cu răs și a hotărât că acasă, pentru el, doar acolo poate fi.
A împins poarta care, într-un croncănit rustic, s-a deschis până s-a desprins și a căzut peste doi melci împleticiți lipicios, sub o frunză. Ei aveau case, el voia una. A bătut în fereastra timpului pierdut de pomană până a auzit o voce:
- Cine ești?
- Sunt Sisi, dar tu?
- Știu că ești sisi, altfel n-ai fi venit aici. Eu sunt Isis. Hai, nu mai bate, doar știi că te-am auzit. Auzi, dacă tot bați, fă-o mai spre dreapta, că s-au cam descleiat giurgiuvelele gândurilor și tare mi-e teamă că-mi intră nemurirea în casă!
- Bine, dar ia spune-mi: trebuie să mă descalț de sentimente când intru sau e destul să-mi frec picioarele de grătarul ăsta de cuvinte moarte?
… și au trăit fericiți până la sfârșitul eternității.
25 iun. 2015
“Fumatul poate să ucidă”
(citeam, mai ieri, pe un pachet)
și-am abordat, nu chiar discret,
tutunul, cu obidă:
- Păi bine, mă, tutun nenorocit,
din ăsta-mi ești, să mă omori cu zile?
Vrei să ajung depozit de pastille?
Așa ai plănuit?
- Nu, dragul meu, nu este-adevărat!
Păi, ce, sunt prost? S-ar pierde-atâția bani!
De-ar fi așa, nu aș avea nici fani,
nici fumuri și nici aere de dat.
Nu te omor, deși … cam pot s-o fac,
te țin așa, aproape, ca pe-un sclav,
căci sunt stăpânul marelui nărav
ca un cojoc ce nu prea are ac.
Și, de-ai citi mai bine, ai vedea
că nu eu, ci fumatul e cel rău.
Tutunul, pentru orice tăntălău,
e doar o plantă. Îmi dai foc?
- Aha!
Din vol. “Dor de lele”
Daniel Vișan-Dimitriu 