Mergea împleticit pe strada iluziilor, răbufnind într-un pufăit răutăcios ori de câte ori auzea câte un clocot de inimă alergând, învolburat, printre umbrele pașilor din jur. Știa că el, Sisi, era sisi, dar se enerva de fiecare dată pe sisimea altora. Era sătul de aglomerația vorbelor ce jucau un ping-pong nesfârșit cu aerul din jurul său, așa că s-a hotărât să caute un refugiu în afara orașului.
Și mergea…
Mergea unde vedea prin oglinda rărunchilor, pentru că el știa că pe acolo, pe undeva prin rărunchi, s-ar putea ascunde o chestie mică-mică de energie sisească. Într-o zi a ajuns în dreptul unei case, la marginea drumului, ascunsă după 4 copaci plantați în formă de răscruce. Privea nedumerit ciudata cruce cu răs și a hotărât că acasă, pentru el, doar acolo poate fi.
A împins poarta care, într-un croncănit rustic, s-a deschis până s-a desprins și a căzut peste doi melci împleticiți lipicios, sub o frunză. Ei aveau case, el voia una. A bătut în fereastra timpului pierdut de pomană până a auzit o voce:
- Cine ești?
- Sunt Sisi, dar tu?
- Știu că ești sisi, altfel n-ai fi venit aici. Eu sunt Isis. Hai, nu mai bate, doar știi că te-am auzit. Auzi, dacă tot bați, fă-o mai spre dreapta, că s-au cam descleiat giurgiuvelele gândurilor și tare mi-e teamă că-mi intră nemurirea în casă!
- Bine, dar ia spune-mi: trebuie să mă descalț de sentimente când intru sau e destul să-mi frec picioarele de grătarul ăsta de cuvinte moarte?
… și au trăit fericiți până la sfârșitul eternității.

25 iun. 2015