Darul

La colț de stradă, poate o răscruce
în viața ce credea că a învins-o,
mi se părea că mâna ce-a întins-o
s-a smuls din cuiul ce-o fixa pe cruce

a hoțului ce vrea acum pomană
eliberarea dintr-un jalnic trai
-pe care n-ai dori nicicând să-l ai-
nesimțitor la reguli sau dojană.

Priveam spre cerșetor cu ne-ndurare
când, spre rușinea mea, s-a întâmplat
un lucru-atât de trist și, cu mirare,

am asistat la scena următoare:
un copilaș i-a dăruit o floare,
iar el ... a lăcrimat și a plecat.



Din vol. “Călător prin gânduri”

Cu drag

Am fost, iubita mea, cuprins de spaime
la gândul că la mine-ai să te-ntorci
ca nervii ce-au rămas să mi-i mai storci
cu bănuieli că am iubiri și taine.

Dădeam din colț în colț prin mintea-mi vie
și mă loveam adesea de un gând,
dar –fii tu liniștită!– din cel blând,
de-acela gen: cum ar putea să fie?

Acum sunt împăcat; privesc un prag
pe care l-ai trecut de multă vreme
doar într-un sens, iar sufletul îmi geme

ca scârțâitul unei uși de fag
pe care aș fixa, cumva, cu cleme,
anunțul: “Am plecat! Hai, pa! Cu drag.”


Din vol. "Parfum ... vesel"

Sonetul clipelor ce pier

În deșertul lumii, clipele ce pier
Se adună-n locuri care par uitate,
Dar, când peste ele vântul, brusc, răzbate,
Le ridică-n aer, le adună-n cer,

Iar acele clipe încolțesc pe nori
Și devin solfegiul anilor târzii,
Preschimbând amurgul sunetelor vii
Într-o simfonie care-ți dă fiori.

Zboară peste lume clipele ce-au fost,
Răspândind mireasma stropilor de ploi,
Sub un altfel nume, cu un altfel rost,

Fără-ngrijorarea unei vieți de-apoi,
Doar cu nemurirea singur adăpost
În deșertul lumii, plin de clipe noi.


Din vol. “Aripi de azur”

Poteca pașilor de gând

Cum îți mai trec prin gânduri, acolo-n depărtare:
Ca umbra înserării, ca febra tinereții,
Ca Soarele ce bate la poarta dimineții,
Ori ca un timp ce calcă pe valul dintr-o mare?

Privirea ta din suflet, mă vede, îmi urmează
Poteca ce se naște sub pașii mei de gând
Venit să te-nsoțească pe-un alt pământ mergând
Ce, pentru scurtă vreme, privirea-ți luminează?

Gândește-mă poveste, gândește-mă nălucă
Pierdută dintre vise pe drumul pietruit
Ce intră în tărâmul atât de jinduit,
În care depărtarea încearcă să reducă

Și spune-mi: tu, în gânduri, mă vezi ca o poveste?
E doar o întrebare. Aștept să-mi dai de veste.


14 iun. 2026

Sonetul florilor de Rai

Îmi curgeau prin sânge gândurile tale
Și-mi dormeau sub pleoape vise ce-au trecut
Pe sub cerul nopții când mi-ai apărut
Și-au crescut iubirii primele petale.

Au primit culoarea ce i-au dat-o zorii,
Primele săruturi i-au adus, de sus,
Străluciri de lună și-n corolă-au pus
Roșul din plăcerea buzelor candorii.

Din sclipiri de stele-n nopțile de vară,
Floarea mea, ivită-n dansul lunii mai,
Și-a creat cunună, cum pe lume-arară,

Ce-mi străluce-albastru, uneori corai,
În privirea care-n fiecare seară
O cuprinde-n visul florilor de Rai.



Din vol. “Aripi de azur”

Lunga așteptare

Era tăcut, pe-o bancă la șosea,
privind prin oameni și văzând ceva
departe, poate doar în mintea sa,
iar uneori zâmbea: își amintea.

Își amintea de ea, vorbindu-i blând,
de cum erau alături, gând la gând,
și se-ntrista adesea când, plângând,
ea-l mai certa timid, dar acuzând.

De unde știu? – mi-a spus-o chiar el, azi,
privindu-mă blajin, cu ochii-i fazi,
dar care m-au pătruns până-n adânc:

-Ai grijă-n ochii ei să nu decazi!
Eu știu, eram ca tine, doar un țânc,
... ea a plecat… o-aștept … pân’ la amiazi.



Din vol “Chipul iubirii”

Îngerul din vis

Simțeam că îmi lipsește. - Unde ești?
Am întrebat acolo, printre gânduri.
Nu mi-a răspuns. În repetate rânduri,
Am tot chemat, cu rugi dumnezeiești.

Nu mai era. Plecase ca un vis
Surprins de zori în raiul cu plăceri
În care ai tot ce în viață ceri
Și doar în somn adânc îți e permis.

Eu, singur, ce-am să fac? Voi mai putea
Să merg pe-aceeași cale din destin?
Visând, aceleași visuri voi avea?

Voi încerca să dorm, să uit de chin …
Și iat-o! – chiar în visul meu era:
Un înger adormit, cu chip senin.



Din vol. “Aripi de azur”

Chemarea zidurilor în ruine

Pe lângă zidurile-mbătrânite,
Și-a așternut cetatea un covor
Ce te așteaptă ademenitor
Să-i schimbi din visurile vechi, cernite,

Să îi aduci, de poți, un vis de dor
Pe care îl avea când nopți iubite
Veneau cu-atingeri noi, închipuite,
Pe care le-ntorcea, netemător.

Nu ei, cetății - mie, cel ce sunt
Stăpânul zidurilor în ruine
Și al singurătății ce înfrunt.

Nu ea te cheamă - strigătul din mine
Ce-a devenit, de-o vreme, mai cărunt
Decât ghețarii viselor străine.


Din vol. “Aripi de azur”

Ultimul vis

Era în alb și negru visul meu
Și căutam, adânc în el, culoarea ...
De ce? - nu știu, dar căutam mereu
Și derulam, din când în când, visarea.

Mergând spre înapoi, dădeam de ea
Și o luam cu mine, mai aproape,
Dar dispărea. Cred că era ceva
Cu visul ce mi se zbătea sub pleoape.

Ce să fi fost? O căutam, din nou,
Spre înainte, poate voi găsi-o ...
Și o găseam ascunsă-ntr-un ecou
A ce a fost. Iar, în prezent ... adio!

Am derulat o noapte. Ce mai vis!
Alb-negru? Cine mi l-o fi trimis?


Din vol. "Eterna căutare"

Sonetul țurțurilor prefăcuți

Îți căutam, sub stratul de vopsea,
Izvoarele privirilor de jale,
Dar aburii atâtor osanale
Nu mă lăsau străfundul a vedea.

Doar țurțuri prefăcuți acopereau
Fantasme risipite-n cercuri pline
De picături plecate să aline
Dureri din gânduri care mai visau.

Și încă-mi par izvoarele că strigă
De-acolo, din rugini de țurțuri vechi,
Dar apa lor nu cântă, doar intrigă

Și îmi produce valuri în urechi
Ca un ecou al frunzei de ferigă
Ce cântă-n raiul frunzelor perechi.


Din vol. “Aripi de azur”