Să-ți fiu!

Te-aș invita, iubita mea,

acolo unde toamna scrie,

pe suflete în armonie,

răvașe cum scria cândva.

Pe-al meu ar scrie: “Tot mai simți

cum sângele îți năvălește

când ea privirea și-o oprește

asupra ta, ca s-o alinți?”

Eu i-aș răspunde-ndată: “Da!”

și ți-aș ascunde conținutul,

dar n-aș putea-nfrâna sărutul

și-alintul care ți-ar plăcea.

Pe-al tău ar scrie: “Când îl vezi,

mai simți la fel, că mergi prin visuri,

prin ceruri ori prin paradisuri

și vrei să îl îmbrățișezi?”

Ai spune “Da!” și-ai vrea să-ți scriu

pe suflet, eu, cu semne clare,

cuprinse de înfrigurare în dăltuirea lui “Să-ți fiu!”

Din vol. „Aripi de azur”

Ca un cântec tăcut

Când priveam spre o frunză, tăcut,

Am simțit că mă-ntorc în trecut

Și sunt cel ce-ntr-o seară cânta

Spre o stea, iar privirea-i ardea.

Ce cântam, nu mai știu să îți spun

-Amintirile-n timp, mai apun-

Dar că steaua, de sus, mă privea,

E-n adâncul din inima mea.

Am zburat ca un cântec apoi

Și-am trecut printr-un cer plin de noi,

Mângâind ani-lumină în zbor

Ce trecea veșnicii de amor.

Cu penelul de fulger am vrut

Să te scriu ca pe-un cântec tăcut,

Neștiut și spre ceruri trimis

… când te-am scris pe o frunză de vis.

Din vol. “Aripi de azur”

Vrei?

Tu, gândurile mele, cum le simţi?

Le mai auzi, le chemi, le-arăţi că-ţi pasă

când vin mereu, ca într-o ploaie deasă,

cu stropi atât de reci şi de fierbinţi?

Chiar, ce mai faci? Trimite-mi doar un gând,

orice, legat de mine, ai în minte!

Îl voi privi atent, cu luare-aminte,

şi îl voi mângâia, din când în când.

Îţi mai aduci aminte cum eram

acum un timp, acum o veşnicie?

Nu pot să cred! Aşa a fost să fie?

A dispărut tot ceea ce aveam?

Cabana noastră, locul nostru sfânt,

ne-aşteaptă, răbdătoare, pe-amândoi,

cu vatra-i rece, cu pereţii goi,

cu amintiri nerisipite-n vânt.

De n-auzi gândul meu, ’l-auzi pe-al ei?

Ne vrea acolo, vrea să ne iubim,

la foc aprins din nou, să împletim

cuvinte, suflete şi trupuri. Vrei?

Din vol. „Chipul iubirii”

Taina din adânc

Puțini au fost acei ce au văzut-o

rotindu-se-n lumina Lunii pline

deasupra apelor ce le deține,

dar taina ce-o-nsoțea nu au știut-o.

În seara strălucirilor de apă,

ea vine printre umbre-nșelătoare,

c-un chip cuprins de-o vagă-ntunecare

și c-un veșmânt ce pare-a nopții pleoapă.

De peste prund, în margini de pădure,

un foșnet peste frunzele uscate

anunță o ființă ce răzbate

poteci misterioase și obscure.

Asemeni ei, cuprinsă-n fum și ceață,

plutește peste firele de iarbă

spre apa care-așteaptă s-o absoarbă,

o umbră care jurul, tot, îngheață.

Se întâlnesc și pleacă împreună,

urmând cărări de neamul lor știute,

spre adâncimi de timp necunoscute,

ascunse-n raze reci, sub clar de Lună.

Din vol. “Aripi de azur”

Cenușă Rea S.A.

Ți-am oferit, iubita mea,

tot ce-am putut, dar tu ai vrea

și luna de pe cer

de s-ar putea.

Nu vreau să-ți par un filozof,

sau să mă vait de vreun of,

dar ești ca piatra rea

dintr-un pantof.

Îți tot arăt că tu îmi ești

copila-ceea din povești,

și tare-aș vrea să cred

că mă iubești.

Știam și eu că un adult

– căci asta ești și … cam demult –

mai merge, de-i bolnav,

la un consult,

Așa că-ți spun: sunt supărat

de când pe Facebook ai intrat

c-un cont ascuns, căci tu

m-ai spionat.

Iar viața de povești a ta

mi-e clar că s-ar putea muta

în contul virtual

Cenușă Rea.

Din vol. „Parfum … vesel”

Zâmbetul din universul închis

Septembrie acesta-i un august nesfârșit

Al unei veri toride ce parc-a adormit

Și a surprins-o toamna visând un soare cald,

Ori un luceafăr tandru, cu ochii de smarald.

Îi place s-o privească zâmbind ușor în vis,

Încinsă între brațe de univers închis,

C-o vară și un astru pe un tărâm străin

De tot ce se petrece în pagini din destin.

E timpul toamnei, totuși, iar frunzele ce cad

Pătrund în ceața deasă a visului nomad

Și dau semnalul verii, anunțul de sfârșit

Al zilelor în care pământul a-ncălzit.

Se-așterne-n lume toamna, cu nopțile mai reci,

Cu ploi trecând de norii în care-și fac poteci,

Serbându-și începutul în visul ce-a pornit

Și-o face să zâmbească de-acum … pân’ la sfîrșit.

15 sep. 2026

Setea

Mi-e sete!

Dă-mi stropul pe care-l râvnesc

S-o stingă,

Să-mi fie nectarul zeiesc

Pe care,

La buze,

În palmă să-l duc,

Să simt că,

Din tine,

O parte mi-aduc.

Îți cer doar o clipă,

O viață,

Un pic

Din tot ce a fost,

Ce va fi –

Un nimic,

Dar dă-mi-l acum!

Dă-mi stropul acel

Și vino

Spre buzele mele

Cu el!

Din vol. „Eterna căutare”

Singur printre piscuri

Pasărea de pradă trece printre cețuri

Cu un strigăt aspru care, prin văzduh,

Caută s-atragă zborul altui duh

Răspunzând chemării și-n priviri cu ghețuri.

Singur printre piscuri, rege peste ceruri,

Își dorește ochii care s-au pierdut

Cu aceea care, în necunoscut,

S-a-ndreptat lăsându-i sufletul în geruri.

A rămas, așteaptă. Duh lipsit de nume,

Care-și plânge chinul. Toamna ce-a venit

Mai mărește timpu-n care a jelit,

Reușind pustiul vieții să-și asume.

Zborul lui străbate-o veche amintire:

Grindina sub care ea s-a prăbușit,

Cel ce a luat-o-n brațe și, grăbit,

A plecat din munte, fără vreo oprire.

Îi știa ținuta, armele temute,

Firea iubitoare, gata de-ajutor

Și … să fie visul? Aripa din dor

Și priviri ce poartă ghețuri cunoscute?

Din vol. “Cântecul visurilor”

Apa de dor

De-a lungul apei gândurilor mele,

Pe maluri unde visele-au rodit,

Poți întâlni străjeri ce s-au clădit

Spre-a le păzi de duhurile rele.

Sunt multe și încearcă să plutească

Pe ape limpezi cum n-au mai văzut

În lumile din care-au apărut

Mânate de-o putere nelumească.

Încearcă, vor, dar le opresc străjerii

Cu ramuri încărcate de frunziș

Ce-i, contra lor, și armă, și fetiș,

Spre-a alunga ispitei mesagerii.

Sunt arbori printre care urma noastră

S-a estompat, dar încă nu s-a șters,

Căci n-a avut, în drum, nimic advers

Când se-așternea și devenea albastră.

Lăstarii din vechime mai rezistă

Și-au devenit străjerii de pe-un mal

Al unei ape care, spre aval,

Îmi duce doruri care-n gând există.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Culoarea nopților complice

Pe-un țărm împrumutat din lumea noastră,

Culorile sunt altfel, sunt schimbate

Așa cum visele de noapte-albastră

Ascund trăirea în tăcere, toate.

E câmp acum, iar scoicile sunt spice

Cu galben dispărut din amintire,

Căci movul pare nopților complice

Când se aștern cu vise de iubire.

În lumea lui cea nouă, țărmul este

Atras în vraja nopților de stele

Ce-l urmăresc, iar una, fără veste,

Coboară ca în visurile mele

Și-n brațe, moale, trup de rouă-și lasă,

La pieptul meu, devine amuletă,

Ea – steaua care se întoarce-acasă,

Eu – flutur într-o noapte violetă.

Din vol. “Aripi de azur”