Să fiu eu, oare, -acela vinovat
de strălucirea din privirea ta,
de zâmbetul de înger întrupat
în corp ce şi zeiţele ar vrea?

Să fie gândul tău la mine, -acum,
sau într-o-mbrăţişare cu al meu
pe podul ce le pare-un simplu drum,
când, pentru toţi ceilalţi, e-un curcubeu?

Am chipul tău în mine, un tablou
pe care-l văd aievea şi mereu,
am vocea ta, al inimii ecou,
te am în suflet, ca şi cum eşti eu.


Din vol. "Chipul iubirii

E-un cimitir cu cruci din plastilină,
Dar trec pe-acolo mulți și se închină
Culorilor ce-n lipsa unui har
Își cred stridența unicul altar.

Sunt cerșetori ce caută pomană
Plângându-și viața nicidecum sărmană,
Sunt cei ce vor măcar o treaptă-n plus
Când scara afirmării s-a opus.

Se-nchină plastilinei și rostesc
Un fel de imn, în cor ciudat, grotesc,
Îngână plecăciunile-n cuvânt
Ce intră în morminte cu avânt

Și-n ritmul din urechi inexistente
Eliberează năluciri latente
Din morți ce cred că au elucidat
Secretele cântării de-altădat’.

Pun inimă în imn și cer răsplată
Pe care nu o vor primi-o niciodată,
Dar cum să-i cerți pe-aceia ce se-nchină
Prin cimitirele cu plastilină?


Din vol. “Aripi de azur”

Tăcerea iernii vrea, înfrigurată,
o haină în culori strălucitoare,
un curcubeu, o rază de la Soare,
orice, doar să se vadă transformată,

Vrea să se știe ruptă în cuvinte
rostite cald, prin ochi, sau doar prin șoapte
ce prelungesc dorințele în noapte
în amalgam de rece și fierbinte.

Tăcerea noastră zace risipită,
căci n-a putut troiene să închege,
și nici acum nu poate înțelege
cum, pentru noi, n-a fost deloc ispită.

Ne alintăm cu o privire vie,
iar ochii noștri,-n vorba lor zglobie,
se-mbrățișează într-o armonie
așa cum ni s-a scris și-a fost să fie.


Din vol. "Oare"

Pe străzile de-acolo, de departe,
Mă plimb și eu cu tine, căci nimic
Din lumea lor, pe-a noastră n-o împarte
În cioburi adunate-n mozaic.

Căldura de acolo e-o poveste
A Soarelui și-a norilor din sud, 
Iar străzile se-ndeamnă în sieste
Ce-n lumea noastră nu se mai includ,

Căci raiul nostru e o sărbătoare
A sufletelor care se iubesc
Și nu au tihnă-n viața trecătoare
A celor ce secundele grăbesc.

Așa că te-nsoțesc cu-nchipuirea
Pe care gândurile pot s-o poarte 
Pe urma ta și-ți urmăresc trăirea 
Pe străzile de-acolo, de departe.



31 ian. 2026

Pe albul zăpezii, cad umbre prelungi
Alături de cioburi de Lună
Răpuse-n tăcerea ce-ai vrea s-o alungi
Spre ultima-n cer văgăună.

Privești cu mirare covorul de nea
Și gândul se-adună în pasul
Pe care îl faci, încercând a călca
O noapte ce-și curmă popasul

Și pleacă, se duce, luându-și cu ea
Tot gerul, tăcerile toate,
Căci pașii ce-i faci au puterea de-a da
Zăpezii dorințe ciudate:

Odată cu zorii și-un Soare timid,
Își lasă, din albe veșminte,
O parte-n pământul setos și arid
Ce sapă, într-însa, incinte.

Te-ntorci în apus și privești ce-a rămas
Din tot ce-a strivit sub călcâi
O noapte de iarnă, în rece popas
… și vezi ghioceii dintâi.



Din vol. “Aripi de azur”

Prin întunecimea visului de ieri,
Străbăteam pustiul iadului marin
În căuș de valuri provocându-mi chin
Când scăldau, sărate, răni din vechi dureri.

Nicio stea în noaptea visului de ieri,
Niciun far în zarea ce nu se vedea
Peste valul care visul adâncea
În speranța care duce nicăieri.

Mă zbăteam în visul nopții mele, ieri,
Într-o barcă mică și tăind un val 
Care-n visul nopții, providențial,
Îți purta, cu sine, sorții efemeri.

Deveneai speranța visului de ieri,
Premiul pentru care merita să-nving
Iadul dintre valuri, reușind s-ating
Țărmul unde-așteaptă două grațieri,

Iar pe țărmul nostru, visul meu de ieri
S-a-ncheiat în zorii care-au vrut să fim
Darurile mării și să ne iubim
Pe nisip, la umbra unor palmieri.


Din vol. “Aripi de azur”

E-o casă veche, casă bătrânească,
Așa cum poți la țară să găsești
Când vrei ca-n alte vremuri să trăiești
Și liniștea ușor să te găsească.

Acoperișul cere-nlocuire,
Pe ziduri s-au mai scurs din zugrăveli,
Păianjenii demult îi sunt fideli
Și e nevoie de-o aerisire.

Sunt multe de-ndreptat și de făcut,
Dar nu e grabă. Timpul de la țară
Nu se grăbește-n ceruri să dispară
Și nu le cere zilelor tribut.

E-un timp ce-mi lasă gândurile-n pace,
Îmi poartă bucuria de-a trăi
În fericire fiecare zi
Și îmi permite să aleg ce-mi place,

Iar mie-mi place colțul din grădină
În care, din fântână, un izvor
Îmi vine-adeseori în ajutor
Când gândurile înspre ani se-nclină.


Din vol. “Aripi de azur”

În visul de-azi-noapte, 
La două și-un sfert,
Eram pus pe fapte,
Iar vinul ... la fiert.

O voce dulceagă,
Cu iz de desert
Și gura de fragă
Zicea: “Eu te iert,

Și vin cu-ncântare,
În fugă, alert,
Cu dragoste mare
Deși e incert

Și încă mă roade 
Un gând: ești expert
În nimfe, naiade ...
Dar vinu-i … nefiert."

O, Doamne, ce fapte,
Ce vin, ce desert,
Ce zbatere-n noapte,
La două și-un sfert!


Din vol. “Dor de lele”

În apa din izvorul nemuririi,
Se-adună-atâtea visuri din trecut
Încât devine împotriva firii
Să mai păstrezi din cele ce-au durut.

Rămân acolo pentr-o veșnicie
În care nu se simte lipsa lor
Și nici regretul că puteau să fie
Speranțe într-un altfel viitor.

În apa ceea, sufletul își simte
Întreaga strălucire, e curat
Ca la-nceputul vieții și consimte
Că de această apă-i însetat.

Ai mers acolo, ți-am călcat pe urme,
Ne-am întâlnit apoi pe un pământ
Ce a-ncercat, dar n-a putut să curme
Iubirea căpătată-n locul sfânt.

Mai vor să meargă, sufletele noastre,
Să se-mbăieze-n apa din izvor
Cât mai curând, căci drumul către astre
Se conturează înaintea lor.


Din vol. “Aripi de azur”

Printre zile reci ca norii
Ce plutesc pe geruri crunte,
Nici izvoarele din munte
Nu mai pot să vadă zorii,

Nici s-audă, cristaline,
Triluri care dau fiorii
Și îndeamnă zburătorii
Inimile să aline.

Stâncile în nemișcare
Își aduc în taină vise
Din străfundurile-nchise
Și le-nvață iar să zboare,

Să se-nalțe către cerul
Dorurilor înghețate,
Să-i topească iernii toate 
Legăturile cu gerul.


19 ian. 2026