Când privirea ta se-nchide pe un umăr ce-o așteaptă, Gândurile mele urcă scara viselor o treaptă Și aleg doar visul care-ți face noaptea sărbătoare: Cel cu noi pe-o plajă goală, îmbătându-ne de Soare.
Mai târziu, pe-o altă treaptă, îți aleg de printre visuri, Pe cel mai frumos: acela când parcurgem paradisuri Încărcate de iubire, fără nori și văi de plângeri, Peste lumi obișnuite cu plutirile de îngeri.
Răsuflarea ta-mi va spune când, în visuri, vrei odihnă … Numai gândul tău șăgalnic, dintr-un vis, nu are tihnă Și pornește-n sus pe scară, urc-o treaptă, înc-o treaptă, Caută un gând prin visu-mi și sărutul lui așteaptă.
Când visul tău devine o poveste Și, la cafea, se-amestecă prin clipe, În gândul meu se furișează planul De-a deveni în ea samariteanul Finalului dorit să se-nfiripe.
Din întâmplare, chiar de ziua noastră, A fost ca-n visul tău să intru iară, Să intervin, să-i schimb deznodământul, Să fac povestea să își ia avântul Și, la sfârșit, perfectă să apară.
Am reușit! Nimic nu-ți mai lipsește, Eu sunt eroul tău în visul care A devenit povestea dimineții, A zilei chiar, de mă gândesc, a vieții Cu bucurii nepuse la-ncercare.
Vuiește depărtarea în dangătul de clopot Mai rece și mai aspru decât al iernii ger, Dar sună-a sărbătoare și-a primăvară-n tropot, Venind pe-un snop de raze aduse din eter.
Pe vechiul drum de care, zăpada se-nspăimântă Și-ncearcă să se-ascundă în umbra unui nor, Dar vântul îl gonește c-un șuier care cântă Zăpezilor prohodul, în gerul muritor.
Mă-ndrept, cu bucurie, spre dealul după care E casa ta, cu hornul ce fumegă frumos A viață spre înalturi, a trai și-ndestulare, A rugă peste norul ce-i face loc, pios.
M-aștepți, știai semnalul, iar masa ce îmbie E gata așezată. Paharele de vin Lucesc spre-o lumânare ca strugurii în vie Când Soarele de vară îi mângăie, blajin.
Trec pragul, uit de iarnă și-mi las de tot afară Ce mai aveam din doruri, cu gândul c-or muri De frig și de uitare, căci pieptu-mi simte, iară, Un dangăt ca de clopot, știind că ne-om iubi.
Eu nu știu, de tine, ce faci ori de ești O floare crescută în iarnă pe geam, Sau flacăra blândă pe care-o aveam Ascunsă prin visuri și-n gânduri lumești.
Nici iarna de ninge prin sufletul tău Ori flacăra-ceea de-i vie și-acum În altă privire, în altfel parfum, C-o altă poveste în licărul său.
Îmi vii, uneori, într-un vis de alint, Cu pași ca un susur de șoapte de dor Ce-mi picură-n sânge al vieții izvor Spre noi începuturi … dar visele mint
Și nu știu, de tine, ce faci ori de-mi ești Aceeași din timpul cu lungul sărut, Icoana din visul pierdut în trecut, Ori tristul final de prin foste povești.
În tabloul nocturn, e un tropot intens Și-un vacarm de Infern în coșmarul ajuns La hotarul din vis ce se vrea nepătruns De copite ce fac Paradisul nonsens.
E o zbatere-n el: inorogi decăzuți Își cambrează mândrii și nechează spre cer Vagi litanii, c-un glas ruginit ca un fier Din cuvinte-pumnal ce-au uitat de virtuți.
Tropotesc prin coșmar spre hotarul de vis Cu speranța că-n el își vor descoperi Ce-au avut, ce erau și doresc a mai fi Când, în zori, vor avea fostul drum redeschis.
Au neliniști în ochi și-n sălbatic alai Adâncesc urme noi în tărâmul arid Ce se termină brusc la picioare de zid Cu o latură-n Iad și o alta în Rai.
Mă tot gândesc: se-apropie V’day, Cadou, ce să-i mai cumpăr, Dumneaei? Că-i mofturoasă, mofturoasă tare Și nu știu ce să-i iau – problemă mare! –
Să-i dau cercei? Păi, de-ăștia i-am tot dat Și, sunt convins, demult s-a săturat. O floare? Are, de la pacienți, Că-s unii, după mine, prea atenți.
Păi, ce să fie? Dacă-i dau mănuși, Îmi zice, ca alt’dată: “Mi-o făcuși!” O ia de apropo că, zice ea, Cu mine știe cum a se purta.
Și-atunci, ce-i dau? S-o duc la un spectacol? S-ar închina și-ar zice că-i miracol, Că n-am mai fost de când un bard local Mi-a-mbogățit bagajul cultural.
A, știu! – am la parter o librărie, Îi iau ceva să-mi folosească mie, Căci fără dar nu cred că se mai poate: Îi dau, ca dar, o carte … de bucate.
Era, în praful nopții, suflet și se zbătea-n fărâme mici, înfrigurate să se-adune în raiul ce-l simțea aici.
Părea o cernere de stele căderea lor strălucitoare și-n taina viselor de noapte pluteau tăcut, ca o ninsoare ce caută să se aștearnă, să-și curme drumul prin văzduh, în lutul care îl așteaptă să se-ntrupeze ca un duh.
Venită în întâmpinare, o mână caldă, vis în vis, l-a așternut pe o cărare și drumul vieții i-a deschis.
Daniel Vișan-Dimitriu 