Ceva se-ntâmplă. Liniștea pădurii
E altfel: curioasă și mirată
Căci, în cabana mică și uitată,
Se înfiripă murmurul căldurii.

Lumina unui felinar pornește
Spre lumea înghețată de afară,
Vestind că în cabana veche, iară,
În sobă arde focul și bufnește.

De peste brazi, privesc, invidioase,
Însingurări împrăștiate-n cer
De un destin cu ele prea sever,
Ca stele numai noaptea luminoase.

Mai pun un lemn. Căldura vreau să-ți fie
Veșmânt, alături de privirea mea
Ce îți cuprinde trupul și ar vrea
Să-l învelească-n dulce reverie.

Iar tu zâmbești, sorbind o picătură
Din cupa-n care ore din destin
S-au transformat în aromatul vin,
Purtând uitări de lege și măsură.

Din vol. “Aripi de azur”

Eu nu credeam că visurile cântă
Atunci când văd că intri-n lumea lor,
Nu-n mers ușor, ci-n pas șovăitor,
Sub gândurile care te frământă.

Și nu știam că te ridică-n zbor
La dans cu îngeri care-ți înfierbântă
Privirile ce-n aripi se-nveșmântă
Și gânduri ce-ncolțesc în flori de dor.

Mi se păreau, adesea, nefirești,
Doar plăsmuiri din timpul în zadar
Pe care-l pierzi când stelele apar
Deasupra lumii-n care singur ești,

Dar știu acum: e-o lume de tumult,
O simfonie-n care vreau să fiu,
Decât în lumea mea, cu mult mai viu,
Să fiu așa cum îmi doream demult.

Și cred acum, și nu mă mai frământ,
Nici pasul nu-mi mai e șovăitor
Atunci când mă înalț, plutind ușor,
Prin lumea-n care sunt un vis și cânt.


Din vol. “Cântecul visurilor” 

Curgeau pe coasta unui munte norii
Ca un șuvoi de clipe-atât de reci
Încât nu le-a mai vrut drept călătorii
Pe creste ce vor dăinui pe veci.

I-a rupt, i-a destrămat, le-a dat semnalul
Pe care-un timp prea lung l-a amânat
Strunindu-și, în adâncuri, arsenalul
În zbucium de cutremure creat.

A curs cascada albă spre o vale
Cu brazi ce apăreau în calea ei
Înveșmântați în straie anormale,
De-un galben plin de ani prea mulți și grei.

Cu norii-ndepărtați de printre creste,
Văzduhul tot, din nou înseninat,
A îndemnat spre ei lumini celeste
Și cu un verde crud i-a-nveșmântat.

Curând, un vultur s-a ivit în zare 
Atras de munte și plutind ușor
Pe-un cer curat, albastru ca o mare,
Un vultur-gând senin, înălțător.


Din vol. “Aripi de azur”

Era la tămâiat,
Cu babele din sat,
Acolo-n cimitir,
C-un țipăt abitir:

- Mărine, m-ai lăsat
Prea singură în pat,
Iar pensia ce-o am
Se duce tam-nesam.

De când tu ai plecat,
N-am trai adevărat!

Mărine, Mărine,
Ia-mă sus, la tine!

Și tot se învârtea,
Mormântul tămâia,
Când fusta, dintr-odat'
De-un ciot și-a agățat.

- Fugi de-aci, Mărine,
Că glumii cu tine!



Din vol. "Parfum vesel"

Pe calea ce-mi închide cuvintele în ziduri, 
n-am să mai merg. Lumina pe care-o căutam,
nu e acolo. Poate, cuvintele din lieduri
n-aveau, în strălucire, căldura ce-o simțeam.

Păreau adevărate, înălțătoare chiar,
mângâietoare clipei din fiecare ceas
în care, ca o vrajă de care n-ai habar,
te-nvăluie și-ți schimbă destinul, pas cu pas.

Voi reveni-n grădina cu slabele ecouri
rămase prin petale pierdute printre spini
desprinși din trandafirii ce-au fost, demult, cadouri
primite-n bucurie, cu ochi lucind, senini.

Acolo, printre gânduri și visuri ne-ntregite,
voi aștepta-n tăcere acorduri noi de lied
și-i voi urma cântarea spre timpuri fericite
în care doar Lumina va fi să-mi fie ghid.


Din vol. “Eterna căutare”

Mă jurai, iubito, ție doar să-l spui,
să-ți transform în fluturi toate-acele molii
ce tresaltă-n tine ca-ntre vechi lințolii
când citești scrisoarea unuia. A cui?

Păi … nu pot, iubito, n-aș putea să spun,
că era prin visuri, nu era citeț,
dar scria cam sexi și cam îndrăneț
pentr-o zi ca aia, parcă … de Crăciun.

Nu contează! Uite, trec la visul meu,
când eram cu tine. Doamne, ce mai vis!
Noi, goliți de toate, ca în Paradis,
tu păreai zeiță, eu păream un zeu.

Te strângeam zeiește-n brațele-mi zeiești
și-ți striveam privirea în cătarea mea
care-n clipa-ceea doar nectar avea
și era pierdută-n formele-ți lumești.

În alunecarea peste trupul tău,
mâna-mi tremurândă s-a oprit un pic
și-n secunda ceea … n-a mai fost nimic
sau, de-a fost, urmarea, visul, tot … e-un hău.


Din vol. “Dor de lele”

-De ce nu dormi? E noapte și un vis 
Te-a căutat în timpul ce-a trecut,
Dar nu erai, iar el s-a petrecut 
Spre lumea-n care totul e permis.

-Nu pot dormi, căci visul n-a plecat:
S-a strecurat în stropi de amintiri
Și îmi provoacă-n gânduri răzvrătiri
Cu ploaie-n care totu-i colorat.

Și nu-s culori născute-n curcubeie,
Nu sunt cum le-nțelegem pe Pământ,
Sunt altfel, poate-al viselor veșmânt,
Ori poate-al unei ere ce se-ncheie.

Nu pot să dorm! Culorile din ploaie
S-ar pierde și nu știu când un alt vis
Va fi, din lumea viselor, trimis,
Cu stropi ai amintirilor văpaie.

-Ți-ai amintit culorile idilei?
Erau în umbra stropilor de gând
Și le-ai văzut, dar nu e ca și când...
Nu poți dormi? Deja sunt zorii zilei!


6 ian. 2026

Un țurțure și-o țurțurea,
Cuprinși de-un ger ce le plăcea,
Se alintau, atinși de vânt,
În clinchet plin de simțământ.

- Cling-cling! - știi, țurțureaua mea,
În iarna asta, ce ți-aș da?
Ți-aș da, iubita mea, să bei
Tot ce e rece-n ochii mei,

Ți-aș da tot gerul ce îl am
Și ți-aș culege flori de geam,
Ți-aș da, la orice cling, sărut
Atât de rece și plăcut.

Din transparentă-ai deveni
Cum nici în vis nu te-ai gândi:
Mai albă ca zăpada. Hai,
Un clinchet franțuzesc să-mi dai!


Din vol. “Hai, pa!”

Nici nu mai știu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n brațele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig și nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Și peste cortul nostru din zăvoi,
Atâția greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb și-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai știu nici dacă ne-am iubit
Sub stele-n cort și nici cum am dormit.

Ce știu cu siguranță, e că eu
Te văd tot mai frumoasă-n visul meu
Și îți aștept sosirea cu nesaț
În nopțile când îmi adormi pe braț.


Din vol. “Eterna căutare”

Pribegeam prin ere, căutând lumina
Care să-ntregească scânteierea mea,
Biată licărire ce putea scădea
Colindând eterul, negăsind grădina,

Pentru că prin toate erele trecute,
Așteptai cuminte, floare între flori,
În grădini în care îngeri păzitori
Îngrijeau destine bine-cunoscute.

Dintr-o eră-n alta, îmi pulsam dorința
De-a ajunge-n raiul unde m-așteptai
Și-a putea-ntregirea care îmi erai
Să îmi lumineze calea și ființa. 

Te găseam și-o viață nouă începeam,
Dând lumina noastră noilor scântei,
Risipite pe-ale cerului alei,
Într-o căutare ce-o înțelegeam. 

Suntem într-o viață nouă, trecătoare,
Suntem într-o eră-n care, prin sărut,
Ne unim puterea care s-a născut
În grădina fără de asemănare.


Din vol. “Aripi de azur”