Neîncredere

Aș vrea să pot să mă încred în tine,

să-ți cred orice cuvânt, iar tot ce faci

să-mi placă și să simt că-mi este bine,

iar tu, cu tot ce fac, să te împaci.

Îmi ești în gânduri, te iubesc, știi bine

că-n suflet mi-ai intrat, în sânge-mi ești,

îți tot spun asta, nu mă pot abține,

căci știu acum că, încă, mă iubești.

Te vreau alături, vreau să-ți simt privirea,

cuvintele, pe buze să-ți ating,

în brațe să mă ții, să-ți simt iubirea

prin noi fiori ce-n suflet se preling.

Te-aștept, căci am să-ți spun atât de multe

iar timpul pare-acum a sta în loc,

nici inima nu vrea să mai asculte:

cu tot cu neîncredere, ia foc.

Din vol. “Chipul iubirii”

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,

un cer mult mai aproape de pământul

ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,

pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer

sau, pentru cei de-acolo, să coboare,

făcându-şi trepte razele de soare,

la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,

dar nu şi jos, în viaţa pe pământ

în care îşi găseau, ades, mormânt,

căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,

venea adesea-ntr-un anume loc,

atrasă de-un mănunchi de busuioc

cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,

ştia şi ea că legea e nedreaptă

cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,

dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer

cum se ridică dezgolind pământul,

a alungat din inimă frământul,

iar ce a fost apoi … e un mister.

Din vol. „Chipul iubirii”

Șoaptele toamnei

E toamnă

Și-nserarea adună în mănunchi

Fuioare ce coboară, ca dintr-un tainic ciur,

În apa liniștită

La care, în genunchi,

Îmi tac nefericirea

Și să o schimb, mă jur.

“Ridică-te” –

Șoptiră, deasupra mea, din ramuri

Cu frunze-ngălbenite, copacii de pe mal –

“Și fă-țí din înserare

Amestec de balsamuri

Apoi, din visul nopții,

Al vieții madrigal!”

M-am ridicat

Și totul părea o feerie:

Pluteau pe unde raze, iar liniștea din lac

Se transformase-n imnuri,

În cânt de bucurie

Ce-mi aducea miresme

De flori de liliac.

Din vol. “Eterna căutare”

Sărutul din visul Toamnei

Se trezise Toamna dintr-un somn, încinsă;

Ar fi vrut, cu Visul, să danseze-n zorii

Care au trezit-o când era cuprinsă

Într-o sărutare-n ceruri iluzorii.

El era ca vântul, ea – cuprinsă-n brațe,

El – o adiere, ea – trezind fiorii

Ce-i simțise-odată colindând fânațe

Cu speranțe care-i colorau bujorii.

Vraja amintirii o-ndemna spre Visul

Ce-o strângea-ntre aripi și-i dădea sărutul

Unei lumi din care el părea trimisul

Gata să-i învie-n viitor, trecutul.

Se-ncinsese Toamna și-i părea albastră

Noaptea-n care Visul o făcea să fie

Cum a fost odată: în amor – măiastră,

Ne’ntrecută-n dansuri și în bucurie.

Despletise păru-n frunze-mprăștiate

Peste ierburi care o priveau cum strânge

Aerul în brațe moi, încețoșate,

Pe sub nori cu straie în culori de sânge.

Din vol. “Aripi de azur”

Buchetul zilei ce va fi

Ți-aș fi dat un buchet și-o scrisoare,

Dar, văzându-te, m-am răzgândit,

Căci în el nu era nicio floare

Să mă facă, prin ea, amintit.

Iar scrisoarea pe care-aș fi scris-o,

N-ar fi fost la ce vreau de folos,

Căci speranța din ea am ucis-o

Ca pe-o toamnă un an secetos.

Cred c-am scos și detalii de iarnă,

Chiar și arșița verii de foc,

N-am vrut nici primăvara s-aștearnă

Flori de mai cu-nțeles echivoc.

Conținutul, cu vorbele goale,

Ar fi fost ca un veac ne-mpărțit

În secvențe de viață totale

Și în ani cu nimic împlinit.

O arunc, dar buchetul îmi place;

Voi avea flori la geam de-admirat

Și în zile când viața mă face

Să privesc ani ce-n urmă-am lăsat.

Din vol. “Cântecul visurilor”

Vis de toamnă

Mă-nchid, prin al nopții târziu,

în lumea cu visuri trecute,

cu cerul mereu azuriu

și drumuri adesea bătute.

Îmi caut, sub frunze, un semn,

o urmă-a potecii pierdute

prin visul în care mă-ndemn

spre clipe demult petrecute.

N-am grabă în lumea din vis,

nu-mi pasă ce frunze-or să cadă,

curată va fi, mi-am promis,

poteca și-n strat de zăpadă.

Iar dacă va fi, uneori,

ascunsă-n covor de petale,

voi face cărare prin flori

spre vara ce-așteaptă o cale.

Sub pleoape de cer azuriu,

mă-nchid în al toamnei târziu.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Neanderthal (7)

S-a rupt de trib, de grota lui,

De șeful care-l crede șui,

De soațele ce-l vor hai-hui

Și-i zic să-și pună pofta-n cui,

Căci are puradei destui …

Așa că e al nimănui.

Puterea lui și-o bâtă grea

Îi sunt destul și altceva

Nu știe încă ce-ar mai vrea

Din ce-o găsi în calea sa,

Ori – cine știe! – l-ar vâna

Ca pe o fiară, cineva,

Căci umblă-n lume hăndrălăi

Vopsiți pe corp, cu ochii răi,

Ce nu-i suportă pe ai săi

Și-i caută prin munți și văi,

Mereu cuprinși de năbădăi,

În cap cu crime și bătăi.

Nu știe ce e frica. El

A demonstrat că nu e miel

Când ei, porniți pe un măcel,

S-au năpustit prea plini de zel,

Și-au dat de pieptu-i de oțel,

Dar s-au zdrobit, murind nițel.

A fost demult, dar n-a uitat

Și nu se simte vinovat

Că doar pe unul l-a lăsat

Destul de viu, la ochi legat,

Să povestească “Dum ku qwat”,

Adică despre “ Un bărbat”.

29 aug. 2026

Chip de vis

Ar fi fost o zi ca nicio alta,

Dar a fost ce nici n-aș fi gândit

Când în visuri mi-am închipuit

Că te-am renăscut, cioplind cu dalta.

Am plecat să caut prin pădure

Lemnul potrivit, să îl găsesc

Și să văd cum pot să-l folosesc,

Chipul tău să poată să îl fure.

Am găsit, ascuns de-o rădăcină,

Tot ce-am vrut să-mi fie ca un lut

În creația de început

Într-o artă ce-mi era străină.

Am privit cu ochii-nchipuirii

Lemnu-acela și mi te-am gândit

Ca-ntr-un vis în care te-am iubit

Când te-am prins în flacăra privirii

Și, curând, în mâna mea cu dalta,

A-nceput s-apară chip de vis,

Fericit că lumea s-a deschis

Într-o zi cum n-a mai fost o alta.

28 aug. 2026

Fitil și ceară

De bună seamă, te vei duce, vară,

Căci dorul meu de tine a murit

Și-mi este ca pământul pârjolit

Din care-aștept ca toamna să răsară.

Mi-ai fost prea mult cu ifosele tale

Ce-au inundat și-au ars în vâlvătăi

Meleagurile-n care pașii tăi

S-au rătăcit de-obișnuita cale.

Vreau să dispari și n-am să-ți spun adio,

Lumină-n căpătâi, nu vei avea

Și mă voi bucura la moartea ta,

Iar tu-n cealaltă lume, nu vei ști-o.

M-ai chinuit cum nicio altă vară

N-a mai făcut-o-n anii ce-au trecut,

Așa că du-te în necunoscut

Și pune-ți singură fitil și ceară!

Din vol. “Aripi de azur”