Lumina umbrei de gând

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,
Îți mai treci, uneori, pași de umbră de gând
Ce s-ar vrea însoțiți prin tărâmul neviu
De-o făclie ce n-o să-ți mai ardă nicicând.

Când ardea, ți-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,
Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,
Jinduit și dorit chiar și-n timpul ce-a curs,
Iar acum, că s-a stins, ești pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,
Sub un cer mai senin, luminând depărtări
Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi
Sunt doar picurii ei, arși în dans și cântări.

De știai s-o păstrezi, ar fi ars și acum
Cu aceeași lumină din umbra de gând
Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum
Sinuos și pustiu, c-o făclie … nicicând.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Romanța izvoarelor descătușate

Când tu, 
Din visurile mele,
Te vei descătușa-n izvoare,
Eu nu voi ști că au în ele
Esența lumii viitoare,
Iar stropii tăi vor fi lumina
Ce-mi va acapara ființa
Și-mi va pluti pe ape
Vina
De-a-mi fi schimbat,
Pe veci,
Voința.

Mi te voi mângâia-n tăcere
Și te voi strânge-ntr-o privire
Ce te va pierde
În plăcere
Ca într-o ultimă trăire
A unui vis c-o evadare
În visurile
Viitoare.



13 aug. 2026

Insula de vis

Mi-am procurat – o spun cu modestie –
o mică insulă, pierdută-n larg,
văzută-n ziua-n care, pe catarg,
urcasem dup-o strașnică beție.

Eram c-un ditamai milionarul
pe iahtul său, iar eu, biet matelot,
pierdusem, într-un joc, mălaiul tot,
și, uite-așa, a început calvarul:

C-am vrut să joc pe “Totul sau nimic”,
iar ăia care mi-au luat toți banii
s-au înțeles – ... pe mama lor! – mârlanii,
să mă mai chinuiască înc-un pic,

Și ... am pierdut, c-așa a fost să fie:
să fiu, decât eram, și mai sărac,
să n-am nici peste pupăză colac
și să trăiesc, mereu, în datorie.

Dar vezi, acolo sus, în chinul meu,
în aerul ce-n cap schimba cărarea,
am fost - cum să vă spun? – doar eu și marea
ba, parcă, și o voce, ca de zeu:

-Bă, idiotule, nu îți ajunge
c-atâția ani ai tot muncit degeaba?
Ia potolește-te și ... schimbă treaba!
Nu vezi cum sărăcia te împunge?

L-am ascultat și-am devenit alt om,
dar tot cu capu’-n nori, aerian,
că de-aia am ajuns la un șaman:
să mă trateze. Eu, pe el, cu rom.

Și ne-am tratat: eu i-am umplut paharul
iar el mi-a pus un praf, pe o hârtie,
de se trăgea pe nas. – Ce-o fi să fie! –
Mi-am alungat, cu nasul, tot amarul.

Nuș’ ce mi-a dat: medicament, otravă,
că-ntâi mi-a fost cam rău, apoi mai bine,
dar văd, efectul lui, că se menține
și - în sfârșit! – sunt și eu de ispravă.

Și – ce era să uit! – hârtia sa,
sub praful alb, avea ceva înscris:
contractul cum că insula de vis
avea să fie, de acum, a mea.


Din vol. "Hai, pa!"

Mărețul freamăt al verii

În zbor tăcut, trecând prin câmp de maci
Și-n unduirea firelor de iarbă,
Ești freamătul măreților copaci
Pornit, mireasma lor, să o absoarbă.

Aduni arome dulci, arome tari,
Aduni aroma sufletelor prinse
În plase aruncate de samsari
Ce le-ar dori, în lumea lor, cuprinse.

Tu, freamăt al măreților copaci,
Le duci în zările pe care vântul
Le-a-mpodobit cu florile de maci,
Iar cu cicori le-a completat veșmântul.

Eu cred că tu ai ochii-aceia verzi
Pe care vântu-i are printre visuri
Ca pe un gând pe care îl dezmierzi
Când îți șoptește despre paradisuri.

Iar freamătul … e cântecul de dor
Al inimii de frunză dintr-o toamnă
Ce a cuprins-o-n brațe reci de nor
Și nu i-a spus, plecarea ei, ce-nseamnă.


Din vol. “Cântecul visurilor”

Tu, să taci!

Sfătuitorule, prea mult vorbești
Și n-ai habar de lumea de afară,
De toate câte ... tu le zici “lumești”,
Așa că taci și, poate-ntâia oară,
Încearcă ce-i normal: să te oprești!

Nu mai vorbi de lucruri ce nu știi
Tu, cel ce doar cu vorbe te fălești!
Ești mortul ce, spre lumea celor vii,
Își vinde-nchipuitele povești
Și tot conjugă verbul “a iubi”.

Nu ai habar, n-ai simțuri, n-ai nimic
Cu care poți veni în ajutor
Acelora ce vor, măcar un pic,
Să simtă fericirea până mor,
Așa că taci! În lume, ești prea mic.



Din vol. “Călător prin gânduri”

Luciri dogoritoare

Și azi e bătălie prin înalt,
Iar nori nu sunt. Săgeți dogoritoare
Se-nfig, nimicitoare, în asfalt
Și-aduc prin gânduri ploaie și răcoare.

O ploaie-adevărată de-ar veni,
Aș merge-afară și, sub stropii ei,
Nu mi-ar păsa de ochii ce-ar privi
Și n-ar ști ce încearcă pașii mei,

Căci singur, pe un ritm ce-l știu doar eu,
I-aș potrivi cu notele văzute
Pe-un portativ ce-apare-n visul meu
Când toate par demult, demult, pierdute.

De va ieși un dans apreciat,
Voi împărți aplauze cu ploaia
Și, de-aș putea, cu visul ce-am visat
Când sufletul mi-l cotropea văpaia.

Dar ploaie nu-i și nici nu dă vreun semn
Acelor fluturi toropiți, pe flori
Ce-i mai primesc, dar fără un îndemn
Trimis, ca un parfum, spre pețitori.

E-atât de cald alături, pe asfalt,
Încât din aripi pline de culoare
Se scurg, ca niște stele din înalt,
Luciri ce-au devenit dogoritoare.


Din vol. “Aripi de azur”

Trilul zorilor

Se-aștern pe câmpul verii frânturi de curcubeie,
Împrospătând aroma secundelor din zori
Cu roșul unei clipe păstrată-ntr-o scânteie
Ce poartă-n nemurire doar una din culori.

Potire însetate par să-și încheie chinul
Când se ridică mândre-n ținuta lor de foc
Deasupra celor care și-au împlinit destinul
Și trec pe-o nouă treaptă-n al veșniciei joc.

Văzduhul e albastru de parcă norii, toți,
Au îmbrăcat culoarea de cer din curcubeu
Și își ascund privirea asemeni unor hoți
Ce își doresc iertarea ascunsă-n câmpul meu.

Nu pot s-o deslușească și nu îi pot vedea
Nici albul din petale, nici chipul ei fragil,
În liniștea pe care ar vrea a o păstra
Și-atunci când zorii-ncearcă s-o mângâie c-un tril.


Din vol. "Eterna căutare"

Lacrima zeiței

Mă simt privit din ceruri
de ochiul celei care
iubea cu-nflăcărare
toți zeii din eteruri.

E ea, cea mai frumoasă
zeiță-ntre zeițe,
ce-mprăștie mlădițe
și-n inimi le apasă,

Rostindu-le menirea
ce-o are fiecare
în viața muritoare,
cu rostul lor: iubirea.

Ar vrea ca, împreună,
să fim nemuritori,
prin timpuri călători,
în lumea cea străbună,

Să dăm o nouă formă
iubirii apărute
în gânduri neștiute
ce viața o transformă.



Din vol. “Aripi de azur”

Lumina ultimului dans

Mi-ai fost în vis și-n gândurile toate,
M-ai însoțit cu pași pe-același drum
Ce ne-a-nvățat să dăm întâietate
Doar timpului de-atunci și de acum.

Ne-a depășit, ne-a așteptat, ne-a prins
În mrejele secundelor ferice,
Ne-a încântat și-apoi, ușor, ne-a nins
Cu ani ce ne-au zâmbit cumva, complice.

Și trece, trece, parcă se-nserează,
Secundele par mai grăbite-acum,
Pe cerul nopții Luna ne veghează,
Iar norii par, în timpul nostru, fum.

Ne-a depășit din nou, e în avans
Și, poate, ne așteaptă c-o lumină
Difuză, ca pe vechiul ring de dans
Și melodii ce sufletul alină.


2 aug. 2026

Aștrii căilor de vis

Când gândul tău a tresărit 
În pragul casei mele,
Privirea mea nu l-a oprit
Și nici n-a fost înlocuit
În drumul către stele.

A mers pe căile de vis
De printre vechii aștri,
Trecând prin timpul ce-a decis
Că, pentru el, s-au înterzis
Luceferii albaștri.

Iar el, un gând necugetat,
C-o taină reaprinsă,
Cărările și le-a schimbat,
Speranța și-a amanetat
Pe-o cale doar pretinsă,

Căci ochii-și dezlipea cu greu
Din calea-n veci închisă,
Rugându-se la Dumnezeu
Să-i dea putere și-un traseu
Prin zona interzisă.



Din vol. “Cântecul visurilor”