Când pe dansul nopții se aștern secunde
care-aduc sărutul viselor în doi,
simți cum taina vieții-n suflet îți pătrunde,
îndreptându-ți pașii către cânturi noi.
Vraja lor te-atrage, ritmul lor te cheamă
înspre rătăcirea printr-un univers
diferit de-acela care se destramă
și se pierde-n hăuri, de uitare șters.
Pașii vor plutirea peste ringul care
îți primește umbra și-o învață iar
să parcurgă timpul de eliberare
cu seninătatea gândului hoinar.
Dacă dansul nopții-n suflet îți pătrunde,
Te vei pierde-n lumea dulcilor secunde.
Străbat dimensiuni prin porți celeste
deschise mie-ntr-un etern acces
de ceea ce nici azi n-am înțeles
de ce, și cum, și nici chiar … cine este.
Și trec din viață-n viață, poartă-n poartă,
prin lumi de-o clipă-n care mai trăiesc
atât cât să cunosc și să iubesc
exact cum îmi dictează câte-o soartă.
E totul programat - așa îmi pare;
să schimb ceva nu pot și mă complac
în lumi ce doar în timp mai au schimbare.
Dar … cine-s eu? Sunt doar o întâmplare
ce trece prin portaluri, fără leac
și făr-a ști ce-i scris în Cartea Mare.
Iubita mea,
Azi, mă semnez I-on
deși, tu, draga mea,
mă știi de John,
dar, vezi tu, John e-o singură silabă,
pe când I-on e dublu, literar,
c-așa vor unii, că au mintea slabă,
și vor să lase-n urmă, când dispar,
ceva cum la români nu se pronunță,
ci numai regulile lor enunță.
Păi eu, fiind născut de Sânziene,
o zi cu cruce, roșu-n calendar,
am dreptul, astăzi, să mă cheme John,
aici, în State. Pentru voi, I-on,
că până și prin satele oltene
de I-onel se-aude tot mai rar,
că nu mai e un nume de bon-ton.
Așa că, draga mea, te pup!
I-on.
De-ar fi atât de dură, ca piatra, înghețată,
Ar însemna că-n mine e-un frig ce nu mai trece,
Că sângele își plânge culoarea alterată
De sloiuri ce se-adună și nu mai pot să plece.
De-ai ști că încă poate să fie cum a fost:
Fierbinte, exaltată, puternică și vie,
Bătând în ritmul vieții cu singurul ei rost,
Ai încălzi-o-n palme și … ți-ai păstra-o ție?
Ai vrea să se întoarcă acela dinainte,
Cel ce-ți revine-n visuri, acela ce eram:
Îndrăgostit de tine și poate fără minte,
C-o inimă prea mare? A fost, dar … n-o mai am.
Se-nalță, născute din liniștea nopții,
în valuri de vise, în pace deplină,
ca fulgi de speranță în zbor spre lumină,
balanțe de gânduri ce par echinocții.
Se ’nalță spre ceruri în rugă lăptoasă,
amestec de cețuri și nori cenușii,
de doruri pierdute pe țărmuri pustii,
umbrite de aripi ce-n urmă le lasă.
Sunt clipele zilei când anul se curmă,
iar linii de ceață apar din decoruri
pierdute-n siajele zilelor-stoluri,
dar toate o-așteaptă pe cea de pe urmă.
Erau îndrăgostiți - definitiv! -
… de bere, vodcă, whiskey și cognac,
dar mai luau, rapid, operativ,
și câte-un vinișor mai slab, de leac.
Erau atât de veseli! Se iubeau
și el pe el, și ea pe ea, normal,
se alintau din ochi atunci când beau,
căci străluceau … spre albul-roșu-pal.
Se retrăgeau, ades, în casa lui,
c-avea de toate-n ea, chiar și un pat
cu perne și cearșafuri (cam gălbui),
dar nu conta: fusese botezat
Cu alcoolul dublu rafinat,
cu bere, șliboviță, sau cu vin,
să nu mai spun că … și ce au mâncat
făcea din patul lor ceva divin.
Iubirea lor tindea spre ... infinit,
dar într-o zi, spre prânz, când s-au trezit,
pe el, părând, la cap, mai chinuit,
l-au încercat mustrări de neoprit
Și, mai tușind, mai horcăind, i-a zis:
- Iubito, spune-mi sincer, c-am uitat:
azi-noapte, am dormit sau am înscris?
Iar dacă da, cu scorul, cum am stat?
- De când te știu, ești nul mereu la scor,
iar la pahare ești … pe minus, rău,
dar, pentru asta, știi că te ador,
că ești … iubitul meu cel trăncălău.
- Adică tu, ca scorpie ce ești,
știai că noi, aici, nimic-nimic,
ai profitat, spunând că mă iubești,
dar spui abia acum, să mă oftic?
- Nu, dragul meu, în timp ce turuiai,
cu glas împleticit, de pehlivan,
eu ți-am urat, mereu “Noroc!” să ai,
dar n-ai avut … să mă gândesc … de-un an.
Daniel Vișan-Dimitriu 