Lalele-albastre
ai văzut?
Doar câte una am luat
și am oftat, și ai oftat,
gândindu-ne
cât le-a durut
să fie despărțite-așa,
din mâna mea, în mâna ta.
Păreau să plângă,
dar n-au plâns
căci, prin albastru, se vedeau,
privirile nu-și despărțeau
și doar petalele
și-au strâns,
cu gând frumos de bun-rămas,
din flori albastre, fără glas.
Noi, neștiuții-n
lumea lor,
simțind arome de tristeți,
le-am înțeles și-apoi, discreți,
apropiindu-ne
ușor,
am vrut ferice-a le vedea,
cu mâna ta în mâna mea.
Privesc oglinda apei la izvorul
pierdut în valea dintre două gânduri
ce vin și deformează, rânduri-rânduri,
poemul trist ce-i cere ajutorul.
Sunt rime dintr-o apă tulburată
de-o talpă neatentă dintre visuri
căzute prin uitare în abisuri
din care se rupseseră odată.
Sunt versuri ce se simt neîmplinite
și își ascund privirile-ngrozite
în valuri mici, alunecând pe-o undă
pe căi ciudate și nedefinite
și caută în suflet să pătrundă
în dragoste-mplinită și profundă.
Din vol. "Oare"
Se așternuse ceața-n jurul meu
și nu vedeam de-i cerul plin de nori,
sau dacă, pe alei, sunt trecători,
ori singurul pierdut în ceață-s eu.
Îmi caut drum prin cute din destin,
căci nu mai văd nimic atât de clar
cum se vedea când mă credeam stelar
și nu-mi eram, de drumul meu, străin.
Orbecăiesc și nu-nțeleg de ce
îmi caut un alt drum, când sigur știu
că dincolo de cețuri pot să fiu
acela care-n visuri încă e.
Se-așterne-o ceață cum n-am mai văzut
demult, de când în pașii din povești
îmi apărea-ntrebarea: “Unde ești?”,
iar un răspuns, atunci, nu am știut.
Acum îl știu, mă caut chiar de-ar fi
să mi se-nșire pașii în neant
sau drumul să îmi pară obsedant,
căci nu e ceață-n fiecare zi.
25 nov. 2022
Atâtea frunze mor și cad,
Când mai abrupt, când mai ușor,
Pe un covor înșelător,
Un Styx al lor, un fel de vad.
Sunt smulse dintr-un ultim vis
Cu mângâierea din apus,
A brizei care le-a sedus
Iar azi le poartă spre abis.
Și cad, și cad, deja s-au strâns
Atât de multe, curg puhoi
Pe fluviul vechi de frunze noi
Și curg din arbori ca un plâns,
Lăsându-i triști, lăsându-i goi,
În lumea frunzelor de-apoi.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Am îndrăznit, spre Lună, să-mi arunc
Sclipiri de gând și muguri dintr-un vis
Furat din frământarea unui prunc
Ce aripi către viață și-a deschis.
De-or fi ajuns la ea, nu am aflat,
Dar îi privesc lumina și mai sper
Că a primit ceva din ce i-am dat
Și-i este bucurie în eter.
De mi-a primit sclipirile de gând
Și râde când e veselă și plină,
Vei ști și tu, căci vei afla curând,
Vorbind cu Luna, singură-n grădină.
Iar de-a primit un mugur dintr-un vis,
Ți-l va-nflori în miez de primăvară
Și vei citi-n petale ce ți-am scris
Pe visul frământării dintr-o seară.
Vei ști atunci că Luna-mi e complice
Când eu, în vis și-n gânduri, hoinăresc
Prin lumi ce nu pot încă să-mi explice
De ce, cu tine-n ele, strălucesc.
Din vol. “Aripi de azur”
La Auchan, azi, urmând un obicei,
Am stat la masa noastră-obișnuită,
La o cafea (chiar și prin pai sorbită),
Eu, neagră, simplă, paiul ... Dumneaei.
Dar, până să ne-aducă cea cafea,
Cum Ea răbdare n-are mai defel,
Iar peste drum era Coco Chanel,
A fost un dialog. Vi-l scriu așa:
-Iubitule, mă duc să văd ceva!
N-am să întârzii, stau puțin, promit!
-Poți să întârzii, sunt obișnuit!
Crezi că-ți ia locul alta? Ea, scurt: -Da!
Din vol. "Hai. pa!"
Daniel Vișan-Dimitriu 