A fost o zi în care s-a oprit
din curgerea spre-apusul veșniciei,
eternul Timp fiind prea obosit
de mersul printre aștrii galaxiei.

Era semnalul lor, cel așteptat
de veacuri strecurate în uitare,
iar în Tenebre s-a ținut un sfat
și-au hotărât pe Timp să îl omoare.

Curând, au fost trimise pe Pământ,
ca bestii ce n-ai crede că există,
ieșind, în noaptea zilei, din mormânt,
războinici dintr-o lume cabalistă.

Dar, într-o clipă, s-a deschis în cer
o poartă, iar pe puntea luminoasă,
au coborât, pe trepte de mister,
femei cu-nfățișare bătăioasă.

În lupta aprigă ce s-a purtat,
au fost neînfricate și rapide,
iar arma lor lăsa pietrificat
orice dușman, cu raza ce ucide.

S-a terminat, iar cerul s-a deschis,
primindu-le-napoi pe amazoane,
dar uneia, să stea i-a mai permis
s-aștepte, printre groaznicele stane

ca Timpul să își doarmă, liniștit
un somn cu Erele cuprinse-n vise
ce-aveau decor al Sursei răsărit
din vremea când Nimicul mai trăise.

Cât l-a vegheat, i-a fost îndeajuns
ca-n inimă iubirea să-i pătrundă,
și-n suflet să își caute răspuns
la tot ce simte-n corp că o inundă.

A sărutat șuvițele de ani
și le-a-mpletit în păru-i de zeiță,
l-a mângâiat pe umerii spartani,
și i-a cântat, cu vocea-i de domniță:

“Trezește-te, acum, iubitul meu,
te-aștept să vii din lumea ta de vise
la mine, și să fiu, de-acum doar eu,
o clipă dintre erele promise;

Voi fi, în tine, clipa de-nceput,
de azi, din viitor, de cât durează
o clipă ce a fost, dar n-a trecut
pe calea ce, din ceruri, luminează.”

“Te-am auzit, iubita mea, te știu,
ce am să-ți spun acum nu-i într-o pripă:
cu tine, împreună vreau să fiu
în zborul meu din fiecare clipă.”


Din vol "Chipul iubirii" 

A fost o poveste ciudată,
ce încă-mi provoacă fiori,
și-aș vrea s-o văd continuată
când noaptea se pierde în zori.

E-un farmec aparte în noapte,
când focul te-nvăluie-n fum,
și vezi, dintre stele, doar șapte
ce parcă te-ndeamnă la drum.

Nu-ți trebuie mult: o pădure,
un cort și o sticlă cu vin,
chibrituri, o mică secure,
și-un cer plin de stele, senin.

Povestea e-n tine și-așteaptă
s-o chemi, s-o dorești, s-o asculți,
să treacă din minte în șoaptă
prin aburi ce-aleargă desculți.

În jur, e un cerc de-ntuneric,
se-aude un foșnet ușor,
iar focul îți pare feeric
pe scena c-un singur actor.

Slănina, la foc, scânteiază
și-i sfârâie stropii-n tăciuni,
mirosul ei îmbălsămează
tot aerul de sub aluni.

O smulgi, c-o felie de pâine
din bățul în care s-a fript
și muști, cu o poftă de câine,
căci dinții, deja, s-au înfipt.

Să fie doar focul de vină,
sau ochii de poftă lucesc?
O dușcă de vin îmi alină
și ultima grijă. Trăiesc!

Povestea? Deja este faptă,
încrederea mi-o recâștig,
dar mintea, e-ntreagă, e aptă?
Fiorii? Sunt doar de la frig,

Căci focul s-a stins, iar în zorii
ce-apar când, deja, visu’-i mort,
o ploaie se-abate din norii
ce trec peste-o sticlă și-un cort.


Din vol. "Zece" 

Am fost învins de timp și depărtare
deși am încercat de-atâtea ori
în luptele ce-am dus, să am răbdare
cât timp mă număr printre muritori.

Eram puternic, nu conta distanța,
iar timpul mă servea ca sclav supus,
urmând lumina mea în cutezanța
cu care Universul am sedus.

În starea mea de-acum, cea efemeră,
îmi e dușman și-n luptă m-a învins,
crezând în dreptul lui, doar o himeră,
uitând de Universul necuprins.

Voi ști de-acum, cu-această-nvățătură,
în orice stări, în orice viitor,
că timpul este sclavul plin de ură
ce poate să distrugă orice dor.

El poate, aliat cu depărtarea,
să-ți facă din prezent doar amintiri
pe care, împreună cu uitarea,
să le arunce-n goluri de trăiri.

A-nvins acum, a reușit, în fine,
să îmi arate că-i răzbunător,
și să-mi trimită-n zone celestine
iubirea pentru tine, fără dor.

Simt un pustiu în piept și bariere
în sufletul ce-mi zace-acum rănit,
și-aș vrea să îndulcesc a lui durere,
dar leacuri pentru asta, n-am găsit.

Nu mai e mult și voi fi iar lumină
cutreierând prin vaste galaxii,
prin lumea-ntunecată, clandestină,
în care te voi aștepta să vii.

Căci am pierdut o luptă, nu războiul
pe care l-am tot dus atâtea vieți
în care-am fost și flacăra și sloiul
din versurile scrise de poeți.

Acolo te voi aștepta iubire,
în zborul de lumină, temerar,
cu gândul la o singură-ntâlnire,
în brațe să te țin, o clipă doar.


Din vol. "Zece"

"A fost odată ca-n povești"
-Că dacă n-ar fi fost e-acum-
Pe undeva, pe la Pitești,
O făbricuță de parfum.

Patronul ei, un om școlit
La Amsterdam și la Paris,
Întors acasă-a reușit
Să facă un parfum de vis.

Aflase el, pe unde-a fost,
Că, dacă-i rău mirositor,
Un lucru poate-avea un rost
Când e făcut folositor.

Știu toți cei care îi cunosc
Aroma câinelui enot,
Sau cea a boului de mosc,
Și ambra de la cașalot.

De la idee la parfum
A fost confuz, incoerent,
Așa că a plecat la drum
Să caute ingredient.

Tot căutând, înfrigurat,
Deodată a avut noroc:
Într-o speluncă dintr-un sat
A cunoscut un sărăntoc.

Era murdar, era și beat,
Statea, de ceilalți, izolat,
Căci mirosea urât, ciudat:
Ăsta-i mirosul căutat!

A cumpărat niște rachiu
Și l-a cinstit, l-a încântat,
De se uitau ceilalți sașiu
Cum stă cu cel mai prost din sat.

L-a dus acasă, mai târziu,
Ceva-n grădină-a cercetat,
Și-a reușit, cu vai și chiu,
Să-i dea și acte la semnat.

O săptămână mai târziu
A scos pe piață un parfum
Deosebit și auriu,
Pe piața de parfumuri: Bum!

Iar făbricuța lui a mers
Și la export cu marfa sa,
Curând, din datorii a șters
Și-a început a câștiga.

Dar în domeniu-avea dușmani
Cu mari averi, ce nu pricep
Cum poate el să facă bani,
Că e român și nu concep.

Și-au angajat informatori,
Sperând secretul a-i afla,
Au mers, apoi, la procurori
Ca să-l acuze de ... ceva.

L-au urmărit, l-au ascultat,
L-au căutat la TVA
Și, în final, l-au acuzat
Că n-a dat taxa la ... hazna.

Din vol. "Parfum ... vesel" 

E doar un salon și e gol,
dar totu-i scăldat în lumină,
căci ziua, cu milă creștină,
a pus peste el monopol

și face ca fire de praf
să zboare, zburdalnic, prin raze,
cuprinse de stranii extaze,
iar eu sunt ales coregraf.

Le fac să se-adune în flori,
în scaune, mese, ghivece,
pe ziduri le fac să se-aplece
ghirlande în multe culori.

Lipsesc trandafirii-n decor,
dar praful din nou mă ajută,
și iată, pe-o masă-apărută,
o vază-i formează, ușor.

Visez, eu, etern visător,
cu ochii mijiți în lumină,
și-mi pare c-aud, în surdină,
o muzică veche, de dor,

Și, fără să scot un cuvânt,
te simt alipită de mine,
mișcându-ți, cu gesturi feline,
un trup - adiere de vânt.

Din soarele toamnei un dar
pe care îl strâng între brațe,
dar raze zburdalnice, hoațe,
te fac să-mi apari ... și dispar.

Iar tu ... îmi rămâi. Nu e soare,
dar ești, nu erai plăsmuire,
iar eu te privesc cu uimire:
“Ce ești?” “Eu sunt dulcea visare”.

De-afară privește un nor
și-ntunecă iute-o fereastră,
făcând-o să pară albastră
în clipele noastre de-amor.

În timpul ce sună-a târziu,
prin suflete îmbrățișate
se-adună simțirile, toate.
Salonul cu praf … nu-i pustiu.

Din vol. "Zece" 

Regatul gnomilor din era-n care
luptau cu spiriduși sau vrăjitoare,
se întindea pe sub pământ departe,
în locuri neumblate și deșarte.

Trăia, pe-atunci, Dasufis, un goblin
c-un spirit liber, vesel și blajin
îndrăgostit de gnoma Anakis,
cu care să se-nsoare a decis.

Iar Anakis, frumoasă ca o zână,
a hotărât să-i fie lui stăpână,
căci lumea lor era matriarhat
în care n-avea funcții vreun bărbat.

Și, uite-așa, au pus de pirostrii,
cu invitații sub pământ, solii,
cu pregătirea vechilor costume,
și daruri adunate de prin hume.

A fost o nuntă mare, dar surpriza
ce i-a uimit pe toți, a fost franciza
cu care i-a blagoslovit regina
când le-a-nmânat papirusul cu mina.

De-acum, cei doi puteau să scoată aur
și să-și creeze singuri un tezaur,
căci gnomii și goblinii își adună,
din focuri ce se văd sub clar de lună,

Și numai cerului ridică rugă
ei, ce-au jurat nicicând să fie slugă,
încrezători în forța lor divină
și-n suflete cruțate de vreo vină.

Ei sunt mărunți, dar spiritul puternic,
deschis, frumos și nicidecum cucernic,
le dă o forță ce-i temută-n lume,
iar bogăția lor e de renume.

Cei doi și-au construit, curând o casă
la rădăcina rece-ntunecoasă
a unui arbore din vechea eră,
nici prea bogată, nici prea austeră,

Dar cu fereastră mare spre lumină
ascunsă de a mușchilor patină,
în care numai noaptea își fac vatră,
căci ziua dacă ies, devin de piatră.

Din vol. "Zece"

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
și de noroc, iar timpul … timpul trece.

Mai are unul și-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul și de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult și nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva și-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros și negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
și caută voința să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viață,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeață.

Era o curte-a lui, era și raiul
în care se născuse. Îl știa.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-și ducă traiul.

Iar peștele … Era atâta pește
încât își alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbătește.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un pește-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

“Ia să vedem!”. Ridică, scurt, de plasă
și-l vede. “Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu știi că soarta-i, uneori, câinoasă?”

L-a desfăcut și, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, ușor, spre delta cea română.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

- Glosă -



Când mi-am chemat cuvintele-napoi,

Era o zi ca toate celelalte

Rostogolită-n timp ca un șuvoi

Ce, uneori,  mai pare să tresalte,

Împrăștiindu-se în veșnicie

Cu străluciri de stele ce nu pier;       

Mă fascinează o călătorie        

Spre lumi ascunse dincolo de cer.        



Și, totuși, ziua-ceea mi-a rămas

Întipărită-n gândul de tăcere

Închis acolo-n locul de popas

Al amintirii ce, treptat, îmi piere

Ca fumul, ascultând chemări din zarea

Spre care altădată, amândoi,

Ne îndreptam privirea, nu mirarea,

Când mi-am chemat cuvintele-napoi.



Nu știu ce zi era: cu nori, senină…

Din gânduri și cuvinte-a dispărut

Deși, din ea, mai simt un gust de vină

Și-n suflet un abis de netrecut;

Iar zborul meu … de-atunci, de cer, mă tem,

Dar urc, desculț, pe culmile înalte,

Cu gândul că și ziua de blestem,

Era o zi ca toate celelalte.



Cuvintele mi-au revenit, stinghere,

Nefericite-n strălucirea lor,

Simțindu-se comete în cădere

Din cerul, singur el, nemuritor.

Au încercat tăcerea să-mi răpună,

Să umple tot abisul dintre noi

C-o mare de cuvinte, în furtună,

Rostogolită-n timp ca un șuvoi.



N-au reușit! Cuvintele acele

Aveau înscrise-n ele alt destin

Născut demult, în visurile mele,

Dar care lor le e, acum, străin.

Porneau la drum din sinea mea, flămândă,

C-un singur scop: în alta să exalte

O inimă arzândă, fremătândă

Ce, uneori,  mai pare să tresalte.



Cuvintele? – purtau hlamida care

În urma ei, lăsa un zvon de dor,

Lumina de suspin vindecătoare

Și-mbrățișări de aripi într-un zbor;

Aveau culori de flori de curcubeu

Din stelele ce și-au dorit să fie

Lumini pe cerul tău, pe cerul meu,

Împrăștiindu-se în veșnicie.



Eu le-am chemat, iar ele-au revenit,

Cu tot ce-ar fi-nsemnat, cu tot ce-aveau

Și-ar fi purtat cu ele-n infinit

Spre suflete ce-n aștri murmurau.

S-au reîntors cu muzica din stele,

Și cu o parte-a viselor din cer

A îngerilor ce zburau prin ele

Cu străluciri de stele ce nu pier;       



Erau aceleași, dar acum păreau

Strălucitoare ca-ntr-o epopee

În care, pe măsură ce treceau,

Primeau o netezime marmoree.

Le-am adunat pe toate, instinctiv

Și, pentru tot ce-a fost și va să fie,

Cuvintele mi-au devenit motiv:

Mă fascinează o călătorie.



Voi merge unde ele toate-au fost

Și voi cânta cu îngerii-mpreună,

Iar dacă voi găsi un adăpost

În stele care nu vor să apună,

Voi duce-acolo-aducerile-aminte

Și voi pluti, etern cărăbier,

Pe marea lacrimilor de cuvinte

Spre lumi ascunse dincolo de cer.



Spre lumi ascunse dincolo de cer,

Mă fascinează o călătorie

Cu străluciri de stele ce nu pier 

Împrăștiindu-se în veșnicie

Ce, uneori,  mai pare să tresalte,

Rostogolită-n timp ca un șuvoi …

Era o zi ca toate celelalte

Când mi-am chemat cuvintele-napoi.



Din vol. "Cântecul visurilor"

Oftează, se întoarce și închide,

cu un oftat ce se aude-n noapte,

o ușă grea ce-ndată s-ar deschide

la șuierul venit din miazănoapte.



Îi știe drumurile și semnalul

cu care își anunță el venirea

atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul

s-alerge, să-și încheie bejenirea.



E-o iarnă grea și nu mai au provizii

cu care să răzbească-n primăvară,

în casa lor ascunsă-ntre molizii

din valea ce din marii munți coboară.



El a plecat, de-acum sunt două zile,

și iată, vine noaptea, iar în munte

zăpada, frigul, drumuri instabile,

chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.



Privește spre icoana din perete

și se întreabă de-ar ajunge oare

aceeași rugăciune să repete,

sau muntelui să-i ceară îndurare.



Începe să adune din unghere

în rucsac, tot ce poate să încapă

și le așează, toate, la vedere,

să știe că ce-i trebuie, nu-i scapă.



Aruncă încă două lemne-n vatră

și se așează tristă, gânditoare,

neauzind nici câinele ce latră

în albul iernii reci, necruțătoare.



Așteaptă să se facă iar lumină

să meargă după el, căci nu mai poate

să mai aștepte omul ei să vină:

în casa ei e-acum singurătate,



Iar timpul trece greu atunci când teama

și neputința îți pătrund în suflet,

iar gânduri negre parcă ar da iama,

și-apar când nu te-aștepți, dintr-un răsuflet.



E pregătită, trebuie să doarmă,

să fie odihnită-atunci când, mâine,

în spate cu rucsacul și o armă,

va colinda prin munți: doar ea și-un câine.



Lumina stranie a lunii pline

înlocuiește focul ce se stinge,

dar n-ar putea înlocui destine,

sau flacăra iubirii, de-ar atinge.



Când noaptea se petrece în tăcere

iar noii zori se-aștern pe-a nopții umbră,

un suflet chinuit din încăpere

se scutură de-o viziune sumbră.



Adună totul, iese,-nchide ușa,

își face cruce, apoi se îndreaptă

spre poartă și hrănește cățelușa

ce o privește blând și o așteaptă.



Se pierd curând pe drumul dinspre munte,

pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,

pictând în stratul alb câte-un grăunte

din sacul plin de urme ce-o să facă.



E sigură că el e la strâmtoare,

dar că trăiește și că o așteaptă,

că suferă, se chinuie, îl doare,

și numele i-l tot repetă-n șoaptă.



Și nu se-nșeală: vede-n depărtare,

spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,

șuvițe negre dintr-un foc la care

el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.



Aleargă într-un suflet și-l zărește

săpând într-un troian, de unde scoate

samarul cu bucate ce-l găsește

rămas la calul ce-a murit, pe spate.



A fost o avalanșă, busculadă,

ce l-a surprins pe drumul spre pădure

cu pietre, buturugi și cu zăpadă

ce l-a făcut tot iadul să îndure.



E bine, rănile nu-i sunt prea grave,

și-n supărarea ce-are-n ochi gravată

apar, treptat, două luciri firave,

iar inima-i, din nou, e invadată



de bucuria mare ce urmează

o viață de iubire ocrotită.

O ia în brațe, strâns, iar ea oftează:

- Ne-om descurca! Acum, sunt liniștită!



Din vol. “Zece” 

Priveai un film, o scenă oarecare,
atunci când m-ai vrăjit, în întuneric,
în sala care îmi părea prea mare,
nepotrivită unui chip homeric.

Uitasem de actori, de acțiune,
de muzica din film, de tot, de toate,
și mă simțeam cuprins de slăbiciune
în fața unui imposibil “poate”.

Tu, m-ai simțit și m-ai privit o clipă
cu ochi mirați, din care o scânteie,
pierdută parcă neatent, în pripă,
a desfăcut o poartă, ca o cheie

pe care sufletu-mi, avid de tine,
eliberat de lacătul de frică,
s-a transformat în gând ce nu se-abține
și s-a-ndreptat, tiptil, ca o pisică,

să-ți mângâie șuvița de la tâmplă,
să te-nfioare sărutând cercelul,
să vadă, curios, ce se întâmplă
când îți atinge, nevăzut, rimelul,

apoi, pe buze apăsând sărutul
pe care-l așteptai, înfiorată,
a pus un semn ce prevestea-nceputul
pe noul drum spre ... unde-am fost odată.

A fost sărutul-vis simțit de gândul
ce ar fi vrut, cu tine, să rămână,
dar, un final de film întrerupându-l,
ne-a-ndepărtat ... ținându-ne de mână.

E mult sau e puțin de-atunci? – nu-mi pasă
cât timp, în sufletele noastre gânduri,
iubirea strălucește și nu lasă
cuvinte ne’nțelese printre rânduri.

Iar vraja s-a păstrat. Privirea-mi spune
când sufletul ți-e trist, sau strălucește,
și-atunci al meu, în zbor de-o fracțiune,
ți-l ia în brațe, strâns, și îl iubește.

Era un film, iar scena ... oarecare,
atunci când m-ai vrăjit cu o privire,
și totul, de atunci, e o urmare
a întâlnirii ce-a adus iubire.

Din vol. "Zece"