Veneau la întâlnire două umbre,
alunecând pe-aleea de sub tei,
cu deformări ciudate în penumbre
ce le-nsoțeau ca triste melopei.

Lumina soarelui părea că are
efecte tremurânde-asupra ei,
a celei de femeie, iubitoare
doar de nenaturalul din condei.

Iar umbra lui ... părea că se târăște
și-ar vrea să ocolească un parfum
al teilor, sub care se iubește
când vara e la început de drum.

Sunt două umbre care, altădată,
pe banca de sub tei s-au întâlnit
și, în lumina bolții înstelată,
în doar o umbră s-au înlănțuit.

Acum se întâlnesc, la multă vreme
de când iubirea lor s-a destrămat,
strivită între temeri și dileme
în fața cărora n-a rezistat.

Se recunosc ușor căci, împreună,
formează umbra unui singur trup,
sub luna ce încearcă să le spună
că umbrele au inimi ... și se rup.

Din vol. "Chipul iubirii"

Nicio pasăre nu cântă în izlazul ars de Soare,
Niciun tril de ciocârlie nu se cerne din văzduh
Peste florile-nsetate și o lume-n care doare
Orice rază ce rănește cu asprime în zăduh.

De-ar avea-n corole rouă, poate-ar plânge, -ar suferi,
Toate florile acelea ce se clatină-n văpăi
Când o adiere blândă se milește de câmpii
Și mai trece, ca o boare, printre razele călăi.

Niciun fluture nu zboară prin căldura de cuptor
Care-ascunde-atâtea plase ce-i așteaptă, nu se văd
Printre firele de iarbă fără semn de abator
Gata să-i primească-ntrânsul pentru-al vieții lor prăpăd.

Doar un trandafir sălbatic mai zâmbește către cer
Din petale ce se roagă pentru picurii de ploaie
Ce le-ar face să-și dezlege miezuri pline de mister,
Nevăzute, neștiute, sub splendoare-atâtor straie.

Când pe cer apar , năvalnic, umbre negre de Infern,
Totul pare să-și revină dintr-o stare de hipnoză
Și să tremure-n plăcerea stropilor ce, brusc, se cern,
Peste lumea-n care-un flutur e îmbrățișat de-o roză.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Privesc cu uimire în sufletul meu
și lucruri de care nicicând n-am știut
se-arată zâmbindu-mi, spunându-mi că eu
sunt cel ce le-adună din necunoscut.

Sunt multe și-apar pe măsură ce merg
cu gândul, uimit, pe ciudate cărări
ce par diafane și-n urmă se șterg
pierzându-se, parcă, spre alte-așezări.

Sunt locuri știute, cu cerul aprins,
înaltul e sacru. Ciudatul decor
mă cheamă, m-atrage, spre el sunt împins
iar pasul mi-e sigur și încrezător.

Sunt altele-nchise sub cer mohorât
din care răzbate un aer închis,
secrete ascunse în loc zăvorât 
din partea de suflet pierdută-n abis.

Parcurg cu uimire un vast labirint
prin care demult n-am mai fost și ascult
o muzică nouă, un clinchet de-argint
ce-acoperă totul și-apare-n tumult.

E-aproape ieșirea din sufletul-vis,
îți văd ochii umezi ce-așteaptă să ies, 
privești înspre sufletul proaspăt deschis
prin poarta la care doar tu ai acces.

Aleg amintirile-n care-am crezut:
o inimă care pe buze-a pulsat,
un dans ce se termină cu un sărut...
- Iubito, de-ai ști ce frumos am visat!

Din vol. "Gândul pierdut"

Când m-am făcut cărare spre limpede izvor,
Nu mi-ai călcat pe pietre, nu mi-ai strivit din dor,
Căci n-ai știut de truda – din suflet când le-am scos
Și mi-a rămas cărarea pustie de folos.

M-am preschimbat în munte cu gândurile-n cer
Și-am așteptat să treacă zăpada și să sper
Că-ți vei dori urcușul spre culmi pierdute-n nori,
Dar codrii de la poale ți-au fost neprimitori.

Și-am zis atunci: “Pădure, pădure-am să mă fac,
Să pot să-ți fiu răcoare, să-ncerc să-ți fiu pe plac.”,
Dar pașii tăi, cu teamă, îndat-au ocolit
Tot verdele prin care potecă ți-am croit.

Mi te-am dorit aproape și m-am topit în vânt,
Să-ți vin pe neștiute, să nu te înspăimânt
Cu adierea-mi blândă, în visul tău târziu,
Să te sărut pe umăr și numai eu să știu.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Agitație, rumoare!
Șoapte,-ndemnuri, sfaturi multe,
Când mai sfinte, când oculte ...
Doamne, ce s-or face, oare?

Se înghesuie-n cabina
Cu oglinzi și sulimanuri,
Încercând să facă planuri …
Vai, ce țipă-adrenalina!

Nici nu merge c-un ghicit
Căci, în meseria lor
- Știți, aceea de actor -
Tre’ să știi cum a venit,

Altfel, dacă-ți taie calea,
Poate-ncurci o vorbă-n rol
Și, uitând de protocol,
Urlă,-ndată, șeful: “Valea!”

Uite-așa, de mare frică,
Își dau ochii peste cap,
Tot privind spre handicap,
Care-i negru și ... pisică.

Din vol. “Hai, pa!” 

Pot fi cine vreau sau orice și oricând
N-am limite-aici, au rămas pe Pământ,
Îmi place pe Net și mă bucur de dar
Al meu, de la mine: al meu avatar.

E liber ca gândul, născut dintr-o stea,
Dar este și om, e imaginea mea.
Scăpat de restricții, el poate fi vânt
Ce poate să aibă zvâcniri de cuvânt,

El poate să bea din pocalul zeiesc
Să zboare prin locuri ce mi le-amintesc,
Să schimbe tărâmuri uitate de timp
Ce s-au prăfuit în atâta răstimp,

El poate iubi pe oricine, oricând,
Ciudat și zburdalnic, apoi, mai flămând,
Se poate preface-ntr-un vultur, pe cer,
Zburând spre înalturi, chemat de mister,

El poate orice și mă bucur de el
Căci e ce eu nu-s, el e fals, eu sunt cel
Cu dorul de-Acasă … ori nu? - n-am habar!
Sunt eu, sau un biet inventat avatar?

Din vol. “Gândul pierdut”

De sub cuibul de șoim, se aude un tril,
Și mă miră s-aud, și mi-e milă să știu
Că un astfel de cânt se pornește, servil,
Sub asemenea crengi c-un aspect cenușiu.

Îmi e greu să-nțeleg cum, din codru-nverzit,
Și-a ales loc de cânt sub privirea de sloi
A statuii de bronz ce-o atrage, coclit,
Cu o teamă de timpul de azi și de-apoi.

Cred că simte că sub cuibu-acela murdar,
E ferită, cumva, de toți corbii din cer,
Croncănind neștiuți un refren aviar,
Neplăcut, ne’nțeles și pierdut în eter.

Mai privește, ades, o acvilă zburând
Ca un gând rătăcit, ca un vis printre nori,
Ca un râs de copil, ca o mamă plângând,
Ca un dor alungat, ca un duh, uneori.

Ea mai cântă spre cer, dar, în cântecul ei,
Nu mai sunt strălucirile vechiului tril,
Nu se-aud simfonii ca în anii acei
Când trăia, neștiind ce înseamnă exil.

Din vol. "Cântecul visurilor"