Privesc cu uimire în sufletul meu
și lucruri de care nicicând n-am știut
se-arată zâmbindu-mi, spunându-mi că eu
sunt cel ce le-adună din necunoscut.

Sunt multe și-apar pe măsură ce merg
cu gândul, uimit, pe ciudate cărări
ce par diafane și-n urmă se șterg
pierzându-se, parcă, spre alte-așezări.

Sunt locuri știute, cu cerul aprins,
înaltul e sacru. Ciudatul decor
mă cheamă, m-atrage, spre el sunt împins
iar pasul mi-e sigur și încrezător.

Sunt altele-nchise sub cer mohorât
din care răzbate un aer închis,
secrete ascunse în loc zăvorât 
din partea de suflet pierdută-n abis.

Parcurg cu uimire un vast labirint
prin care demult n-am mai fost și ascult
o muzică nouă, un clinchet de-argint
ce-acoperă totul și-apare-n tumult.

E-aproape ieșirea din sufletul-vis,
îți văd ochii umezi ce-așteaptă să ies, 
privești înspre sufletul proaspăt deschis
prin poarta la care doar tu ai acces.

Aleg amintirile-n care-am crezut:
o inimă care pe buze-a pulsat,
un dans ce se termină cu un sărut...
- Iubito, de-ai ști ce frumos am visat!

Din vol. "Gândul pierdut"