Când vii, îmi pare ziua că-nflorește Cu zorii în petale aurii Și revărsări de scânteieri zglobii În cerul ce-n albastru se gătește. Mă prinzi în umbre lungi de brațe-ntinse Și mă alinți în dulcele balans Din adierea ultimului dans În care trupurile noastre-au fost cuprinse. Simt curgerea eternelor suspine Prin alte ceruri, dincolo de noi, Lipsite de cântări de violine Și văd plutind ușor, pe unde line, În cercuri vii, trimise de-amândoi, Poeme care vor să le aline. Din vol. “Eterna căutare”
Trăia în lumea apelor, pe-un plaur Și nu avea, din lumea de afară, Decât un gust ce i-a făcut amară Povestea scrisă-n in, cu fir de aur. Era doar o cămașă-n dar primită La ziua ei, demult, în tinerețe, Atât de simplă, dar de-o frumusețe Ce merita, cu fir brodat, sporită. Nici ea, nici el, acel ce-o dăruise, Nu reușeau, din munca lor, s-adune Destul cât ia ei să încunune Cu stilizări ce-i apăreau în vise. Erau din viața ei: trăiri, momente, Dorințe chiar, visare și magie, Erau atâtea! – nu putea să știe Și nu avea, pe-atunci, presentimente. Când el s-a dus, lumina bucuriei A dispărut, dar firele de aur Au susținut-o-n viața pe un plaur, Cu străluciri ce spun povestea iei. Din vol. “Cântecul visurilor”
E doar un gând ce bate la poarta unui vis Nerăbdător să intre, să facă o-ncercare Și, poate, să-nceteze prea lunga-i căutare Ce-l face, printre gânduri, un călător proscris. Dormea în noapte visul, era în plină pace Cu lumea de afară, cu el, cu lumea sa, Iar gândul, observându-i privirile opace, A-mpins cu grijă poarta ce totu-i ascundea. Era ciudat acolo, chiar pentru el, un gând: Imagini când mai clare, când șterse și pierdute, Cu amintiri în zborul ce devenea mai blând Atunci când, curioase, veneau să îl salute. - Voi, amintiri din vise, în lumea neștiută Pierdută în uitare și-n nepătruns abis, Nu ați văzut pe-acolo, ascunsă și tăcută, O amintire-anume, un gând rămas nescris? - Noi am văzut, ți-am spune, zadarnicule gând, Ți-am povesti mai multe din lumea cea străveche, Dar visul se trezește, întreabă-l și, oricând, El poate să te-ndrume spre gândul tău pereche. Din vol. “Eterna căutare”
Nu-ți mai aud bătăile aripilor și nici trilul pe care norii îl răsfrângeau altădată. Poate ai trecut de ei și îți par acum creste de munți de pe care se mai rostogolesc uneori amintiri albe ca niște avalanșe strecurate printre tăcerile stâncilor. Aici, jos, pământul e tot negru și tot mirat că unii îl cred albastru ca un cer pe care tu nu te mai vezi nici zburând, nici cântând, nici albă ca o ie purtată de valuri spre țărmuri cu doinele frânte. Între cer și pământ, nu mai zboară decât tristeți mânate de cenușa cuvintelor arse de vreme. 25 iun. 2018
Privești în jur cu teamă și mirare și nu-nțelegi de ce nu ești Acasă, în neștiuta vatră luminoasă, în care viața e nemuritoare. Te-ai renăscut în timpul ce se pierde în sărbătoarea albelor veșminte pe care vântul vine să le-alinte în goana lui prin mările de verde. Te-ndrepți spre locul tainic din poiană pe care îl cunoști -nu știi de unde- dar simți un dor ce sufletu-ți pătrunde și-ți luminează fața diafană. Acolo, alte voci îți vor răspunde, și vei dansa la noapte, Sânziană. Din vol. "Călător prin gânduri"
Te-ntrebi de-mi este dor? Nu, nu îmi este Decât atunci când fulgii de zăpadă Se-ndepărtează, nu vor să mai cadă Şi-ncepe-un anotimp ca de poveste. Nu-mi este dor decât în primăvară, Din prima zi când mugurii se-agită Şi ies în lumea proaspăt înverzită, În frunze să petreacă peste vară Şi, poate, doar puţin, atunci când vântul Şi frigul, ploaia, vor să le coboare Din lumea lor în alta, care doare Iar foşnetul le este, singur, cântul. Nu ştiu ce-i dorul! Poate c-o să-mi fie Atunci când albul păturii de nea Mă va purta, cumva, pe urma ta, Dar cum să-mi fie dor? Nu-mi e! Nu mie. Din vol. “Călător prin gânduri”
De vrei s-asculți a apelor șoptire, Și îți dorești să le-nțelegi trăirea, Te-apropie de ele cu iubire Și-ai să auzi cum sună fericirea. Ca să-nțelegi pădurea cum îți cântă, Urmează, printre crengi, o adiere, Și vei vedea cum frunzele descantă și le alintă-n blândă baleiere. Nu te-ntrista de nu-nțelegi cum norii, Atât de albi, în pacea lor, pe cer, Se schimbă, uneori, precum actorii, Iar ploaia le devine mesager. De vrei să înțelegi, ce-ai de pierdut? Trimite-ți gândul în necunoscut! Din vol. “Călător prin gânduri”
Încerc, pe-o foaie albă, să-mi așez, Cu frământări din dorurile-mi toate, Cuvinte dulci, în versuri să arate Ce simt atunci când, ziua, te visez. Apar cuvinte rupte, -mprăștiate, Pe care-ncerc, timid, să le-aranjez În versul de iubire ce-l creez, Dar ele nu se lasă aranjate. Încerc să le opresc, să le-ancorez La țărmul meu, iar ele, alterate, Nu seamănă cu cele-ndepărtate: Vor libertatea lor și nu cutez Să le închid în rimele forțate Din versul artificial. Oftez. Din vol. “Eterna căutare”
Tu îți trimiți cuvintele departe, în adierea unor versuri calde, alint de curcubeu ce-ar vrea să scalde iubirea ce poemul tău împarte. În fiecare vers e-o strălucire căci e lumină, suflet, iar când râde, el poate încălzi chiar inimi hâde, trezindu-le o vagă amintire. Tu ești minunea de-nceput de vară, ce îmi apare-n vise fără veste, venită dintr-o lume de poveste. Tu îmi aduci o nouă primăvară ce îmi dansează, pe cântări celeste și versuri ce iubirea fac s-apară. Din vol. "Oare"
Daniel Vișan-Dimitriu 