Eram în visul meu, şi se făcea
că vocea ta şi-un sunet de chitară
se auzeau, în ploaia de afară,
ca o chemare-a stelei ce-mi cânta.

Era suavă, de o duioşie
cum niciodată n-am mai auzit,
şi-nmărmurit, priveam îndrăgostit
spre bolta ce părea că-mi cântă mie.

Mi-ai urmărit privirea către stele,
şi-ai fost, în visul meu, chiar tu, un cant
venit uşor, pe adieri de vânt,
sau coborând pe-a norilor pavele.

Nu te știam, nu te-am văzut nicicând,
nu mi-am plecat privirea spre afară,
în bezna nopţii, unde o chitară
înlocuise visul … cu un gând.

Abia atunci, sub razele de lună,
pe strada ce curgea sub stropii grei
purtând aroma florilor de tei,
am început un cântec, împreună.

Din vol. "Chipul iubirii" 

Pe cer e greu: tronează norii
și-s regi deplini în asfințit,
plutind pe visuri iluzorii
de-o zi, de-o viață, de-un sfârșit.

Avizi de raze-ntârziate,
n-au niciun tron - doar umbre au 
și voci dogite, înfundate,
în guri ce iau, în guri ce dau.

Ei vor apusul să le fie
apologie în cuvânt
și nicidecum o poezie
lor, celor temători de vânt.

Și toacă razele de Soare,
și toacă razele de-apus,
cu gura lor, în gura mare
ce urlă cu … nimic de spus.

Din vol. “Cântecul visurilor”

O, dulce legănare de umbre-ngemănate
cu raze-mprăștiate pe ape murmurând,
ce vis, ce îndrăzneală, ce vânturi pot abate
plutirea noastră-n taina atingerii de gând? 

Să fie visul stelei ce prin tenebre-și poartă
văpaia spre sfârșitul ascuns prin Univers
ori, poate, visul mării ce-și plânge pe o hartă
destinul fără valuri, de timpuri, iute, șters?

Să fie îndrăzneala secundelor pripite
prin timp să se risipe în lumea de apoi
ori, poate, îndrăzneala căderilor grăbite
a stropilor de ploaie pe luturile moi?

Ce vânturi pot să intre în lumea-n care gândul 
e rege preaputernic? Nu pot! În lumea lui,
furtuna se transformă în ochii alintându-l
ai mamei, ai iubirii ori poate-ai nimănui.

Tu, dulce legănare pe ape neumblate,
trecând pe sub dorințe de frunze fremătând,
ce taine ții ascunse în umbre dantelate
născute prin plutirea atingerii de gând?

Din vol. “Cântecul visurilor”

Am fost, demult, copil în miezul verii,
Neștiutor de viață și-ale ei,
Străin de taina morții și-a-nvierii,
De spaimă de-ntuneric sau de zei.

Și am crescut: cuminte și sălbatic
Zburdând în lumea mea, croindu-mi drum
Prin doar un anotimp, mereu văratic,
C-un miez rămas fierbinte și acum.

Privirile-mi, sălbatice jivine,
Se-aruncă-n jur cu poftă și hulpav,
Dar înlemnesc văzându-te pe tine …
Și redevin copilul cel firav

Ce se apropie, timid, de-o baltă
Și, cu un răs puternic, zgomotos,
Din inima ce, vesel, îi tresaltă,
Se umple de noroi și de frumos.

Din vol. "Călător prin gânduri"

Trăiesc în terenuri uscate
Și lanuri cu spicele spini,
Sărmanele inimi uitate,
Alături de aspri ciulini.

Doar vântul le știe plăcerea
Când râd într-un roșu-carmin
Purtându-și prin lan mlădierea
În dansul cu pași de rubin.

Le-adie petalele-n runde
Pe ringul încins de sub cer,
Și-mi pare că inimi din unde
Îngână, spre zări, “Leru-i ler!”.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Cu ceasul meu, nu știu ce s-a-ntâmplat:
De-o vreme nu mai merge cum mergea
Și nici nu pot să-l duc la reparat,
Căci el e altfel, nu-i de ici-colea.

L-am dobândit la schimb, pe-un măturoi,
De la o babă proastă ce-l voia
Și nu să măture cu el gunoi,
Ci doar să zboare – ea așa zicea –

A mers ce-a mers și se-auzea “tic-tac”
Mai tare “tic” și “tac”-ul mai deloc,
Știți, cu nevasta: când ea “Tic!”, eu tac
Și de-aia-n căsnicie am noroc.

Când apăsam butonul ăla mic,
Îmi arăta doar ora câtă e
Și-n rest era – pe cinstea mea! – nimic,
Nu ca acum, când tot mă ia cu “Ce?”

Adică eu, cumva, să îi răspund
La “În ce timp?”. Păi, ăsta e normal?
Mi-apare-acolo-n mijlocul rotund
Și nu vă mint: apare și-i real!

Sunt supărat și cred că o să-i scriu
Că în potoape vreau, de mai încearcă,
Dar mă gândesc: “Pot, înapoi, să viu
De-acolo, de la Noe, dintr-o arcă?”

Din vol. “Hai, pa!”

Pe un drum presărat cu frânturi de lumesc
Amintind de un timp cu risipe de cer,
Se înșiră un gând apărut din eter,
Fulgerând prin văzduh și lovind nefiresc.

Și-ar dori un trecut, dar îl caută-n van,
Și-ar dori viitor, dar o viață de gând
E un joc neștiut, e-o nălucă trecând
Ca un punct rătăcit pe un mare ecran. 

Iar în gândul acel cu trăirea-n acum
Se ivi-ntrebător o scânteie: “Tu știi
Că mergi iar pe-un drumeag cu-amintirile vii?
Ai mai fost, îl străbați, niciodată alt drum”.

- Spui că vin și mă-nșir pe aceleași poteci?
Să înseamne că am pe aici un trecut
Ce m-aduce în el și îmi e cunoscut?
Nu-i al meu: ochii lui par sălbatici și reci!

“Când mai vii să-l străbați, fă ca trunchiuri și stânci
Să se-mbrace frumos și să-ți fie alint,
Ca un vis, ca un cânt, dar … și visele mint,
Chiar și cele ce vin din simțirile-adânci.”

- Să mai vin? De-aș putea! De-aș avea viitor!
Cum pot eu, doar un gând ce nu crede-n trecut,
Să-ndrăznesc a visa că, pe drumul pierdut,
Aș găsi ce-mi doresc? Doar de-s gândul de dor!             

Din vol. “Cântecul visurilor”

La capătul viei din deal,
M-așteaptă, la umbră de nuc,
Ulciorul c-o apă cristal
Pe care de toartă-l apuc,

Strâng buzele-n țâța de lut
Și sorb însetat, cu nesaț,
Nectarul cu iz de trecut;
Îl simt cum îmi prinde în laț

Atâtea din câte vuiesc,
Le scoate din minte, dispar,
Mă-ncântă doar clipa … Trăiesc
Și vreau să-mi rămână, măcar

În restul din viața ce-a fost
Departe de cerul senin,
De umbra de nuc și de-un rost
La care, de-acum, să mă-nchin.

Din vol. "Cântecul visurilor"

Un curier călare pe-un cal înaripat
Mi-a pus, în fața ușii, cu grijă, un colet
Și a plecat în clipa în care-am întrebat
De unde-i și cât costă. “Expeditor secret”.

L-am desfăcut în grabă și am găsit în el
Un sipet mic și-o cheie, alături, într-un plic
În care, înșirate frumos pe-un bilețel,
Erau mai multe semne. Nu-nțelegeam nimic.

“Hai să-l deschid” – gândisem, privindu-l curios –
“Ce poate fi?”. În clipa în care l-am atins
Biletul a prins viață și, strălucind frumos,
Cuvintele vrăjite din semne s-au desprins.

Pluteau prin încăpere, se-aliniau cumva
Și-mi explicau, cu cheia, cum pot să îmi obțin
Un vis la o rotire, un altul dac-aș vrea,
Coșmar sau bucurie, furtună ori senin.

Le-am înțeles mesajul, am încercat și știu
Să îmi parcurg destinul pe-un drum ce nu e scris,
Visând copilăria acum, la ceas târziu,
Când totul e posibil în nesfârșitu-mi vis.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Se ridicase-un vânt la nori
Și-i alerga spre alt meleag
Atunci când mă priveai, în zori,
Cu ochi ce, vânt din nori, atrag.

În ploaia care ne uda,
Am deslușit un vag surâs
Ce-a transformat privirea ta
În ochi de ploaie, când ai râs.

În dansul dintr-un câmp cu flori,
M-am întrebat: “Cum pot eu, oare,
Să-i par un soare între sori
Și să-i lucesc în ochi de floare?”

Și tare-aș vrea, în prag de-apus,
Văzând în ochii tăi argint,
Să-ți spun că eu … acela nu-s!
Iubito, ochii tăi mă mint?

Din vol. “Cântecul visurilor”