Sub un petic de cer înnorat, cenușiu,
Se oprise un vis și-ncerca a trăi
Ca o salcie-n vânt, ca un râu în pustiu,
Ca un munte-n adânc ori ca noaptea în zi.

Nu știa el, un vis, că în cele ce sunt
E un altfel de trai, din vechimi cunoscut
De la cel uriaș pân’ la cel mai mărunt
Gând sau dor sau orice are-n viață trecut.

Cum să știe că-i tot măsurat, cumpănit,
Echilibru perfect stabilit de demult
În destine ce merg spre al lor asfințit
Și-ntâmplări ce trăiesc, dar se chinuie mult?

S-a oprit, a privit, a-nțeles și-a plecat
Spre un altfel tărâm, deslușit în etern
Ca un vis infinit, necuprins și ciudat
Pentru-acei ce se-aleg când prin soartă se cern.

S-a-ntrupat în zălog de uimire în zbor,
În speranță și foc, bucurie și vânt,
În plutirea de frunze pe frunți de izvor
Și iubire-n apusul din ultimul cânt.

Din vol. “Aripi de azur”

Pe vechiul pod și-au scuturat salcâmii
și ultimele frunze care știu
că-n primăvară îi era fântânii
de dincolo, un drum … de-acum pustiu.

Pe-atunci, scăldate-n razele de soare,
de-un verde ce râdea sub adieri,
păreau că-n fericire, iubitoare,
vor străluci în multe primăveri.

Se-adună, tremurând, în vântul rece,
la marginea uitării, pe un pod,
murind încet, dorindu-și, doar, să plece,
din lumea care-acum le scaldă-n glod.

La vechiul pod, chiar gândul se oprește,
privindu-l trist, doar uneori cu dor,
se-ncruntă, se întoarce și pornește
spre alte locuri și c-un altfel zbor.

Sunt două lumi, legate altădată,
cântate în poeme de-un rapsod
pe drumul care îl ducea odată
prin lumi unite printr-un simplu pod.

Din vol “Oare”

E-o vreme-n seara asta de parcă toamna moare,
Lăsând în urmă viața-i cea plină de culoare,
Pierzând în umbra nopții plăcerea amintirii
Acelor clipe-n care se închina iubirii.

E vânt afară, plouă, prin încăperi e rece
Ca toate-acele gânduri lăsate ieri să plece
Spre țărmuri izolate de-o mare înghețată
În gerul care-o face amară și uitată.

Nu pot, doar pentru-o seară, s-o las în agonie,
Să pierd plăcerea zilei ce mâine-o să mă-mbie
C-un Soare ce-i învie pierdutele-i culori  
Din ziua-n care-odată ai început să dori.

Voi face-un foc în sobă și îmi voi fierbe vinul
Ce-i va aduce toamnei dorința ca seninul
Să-i fie mângâiere, să-mi fie mie visul
C-o mare-albastră care îmi tulbură abisul.

Lumina lumânării și-o muzică-n surdină,
Vor fi alegeri bune în noaptea ce-o să vină
Cu amintiri de toamnă ce nu se vor uitate
În seri de gânduri triste și de singuratate.

Din vol. “Cântecul visurilor” 

Se-ntețise vântul,
Plopii tremurau,
Frunzele, mormântul,
Parcă-și căutau.

Se asprise vântul,
Plopii se-ndoiau,
Frunzele-n avântul
Zilelor, cădeau.

Se răcise vântul,
Plopii, toți, plângeau,
Sărutau pământul
Frunze ce-nghețau.

Se-ntomnase vântul,
Plopii îi știau
Toamnei lui, frământul:
Frunze-n el … mureau.

Din vol. "Călător prin gânduri"

O frunză ascultă cum, jos,
Privind-o cu ochi de mormânt,
Pământul șoptește duios:
- Te vreau și pe tine-n veșmânt!

- Ai vrea, tu, dar pune-ți în cui
Și pofta, și ochii, și tot,
Că nu-s eu chiar a nimănui,
Ori petic la țol de netot!

Eu-s frunză de neam, de stejar,
Iubită de Soare și Vânt,
Iar Soarta mi-a spus c-am un dar:
Să nu cad oricum pe pământ.

Când foșnetul și-a terminat,
Ceva, ca o umbră de fum,
Din ram a desprins-o. Ciudat:
Cădea legănat, nu oricum.

Din vol. “Dor de lele”

Am fost plecat o vreme
departe, pe nisipuri
cu alte anotimpuri
și cânturi fără teme,

nisipuri mișcătoare
făcute să-l abată
pe cel ce se arată
înspre abrutizare

Am fost plecat o vreme
cu sufletul departe.
în lumea ce-și împarte
destinu’-n anateme

și în cărări amare
prin neguri și angoase,
prin ape tulburoase,
total în abdicare.

Le-am depășit pe toate
și-am devenit puternic,
de prețuire vrednic,
pe drumuri noi, curate,

deschise, însorite,
cu alte vise-n care,
cu-o dulce acceptare
și forțe înnoite,

mă-nalț în levitații,
plutesc în zbor molatic
sub cerul enigmatic
cu vagi iluminații.

Citesc, cu voce calmă,
a vieții aventură:
o simplă-adâncitură,
săpată-adânc … în palmă

Din vol. "Gândul pierdut"

Vânt și ploaie rece, gânduri sprijinite
pe a mâinii umbră, rece-acum și ea,
ochi din care scapă goale, umilite,
resturi de lumină peste o podea.

Lacrimile ploii se lungesc pe geamuri
și se-ntind spre margini, parcă ireal,
lasă loc privirii să se-aștearnă-n ramuri
goale, reci și ude-n timpul agonal.

A-nghețat privirea și coboară-n iarba
care-și culcă vârfuri galbene sub vânt,
pe sub ziduri, mușchii își apleacă barba
udă în tristețea goală de cuvânt.

Printre norii negri, nu-i rost să pătrundă
raze de lumină. Cerul pare mic
pentru frunza care-n ape se scufundă,
singură în moarte, așteaptând … nimic.

Din vol. “Călător prin gânduri”

Ce faci tu când plouă și afară-i frig?
Te gândești că mâine, când se va opri,
Eu, nu doar prin gânduri, te voi însoți
Și o sărutare-n plus am să câștig?

Te gândești la frunze? E-n destinul lor
Să-și urmeze calea, să-și îngroape-n lut
Un ecou la ceea ce li s-a părut
Că le-ar fi lor cântec și-ar fi plin de dor.

Tu, când plouă, suferi? Te gândești că eu
Nu mai am răbdare și aș vrea să vii
Ca un strop, ca două, ploaie să îmi fii,
Și îngheț, și jarul stins la pieptul meu?

Cred că mâine-i altfel: iarăși vom fi noi,
Cu priviri aprinse, pași puțin grăbiți
Și mergând alături. Doi îndrăgostiți
Care-și trec prin toamnă pașii, câte doi.

Din vol. “Aripi de azur”