Era un timp când mai scriam poeme,
În minte cu eroi din mari iubiri;
Lor le plăcea, vedeau asemuiri,
Dar la final îmi auzeam blesteme.
Mi se-ntâmpla să uit de vreo-ntâlnire
Şi mă purtam, ades, ca un nătâng
De se zbătea, sub pleoapă, ochiul stâng,
Dar căutam, frenetic, o iubire.
Priveam, cu drag, spre unele artiste …
Ştiam că și ea le va semăna
Şi va intra, curând, în viaţa mea
Ca o regină, ca un vis, o stea,
Iar gândurile mele egoiste
Vor fi uitate-n vremurile triste.
Din vol.“Cântecul visurilor”
Par născute din focul ce arde-n cămin
și-au luat de la el roșul cănii de vin
și sclipiri de prin umbre-alergând pe un zid
ca un vânt rătăcit de-al destinului ghid.
Se înalță-amintiri ca și pruncii născuți
prematur și firavi, vineții și tăcuți,
așteptând o căldură prin gânduri s-aștern
pe un tot ce înseamnă o clipă-n etern.
Din atâtea cu noi, îmi aleg și răsfir
pe-un al vieții tumult, cât un lung patrafir,
o-ntâmplare ce-a fost și, cu verdele ei,
mi-amintește de-atingeri și ochi în scântei.
Ce căldură trecea prin pădurea de-atunci!
Nu era pic de vânt – doar prin sânge porunci,
și mergeam prin pustiul cu nimeni în jur,
călători ca prin Rai. N-am putut să îndur:
Sub un verde aprins, de molid curios,
cu un vârf ce-și mutase privea în jos,
noi, în umbră, dansam și pădurea, curând,
a foșnit a fiori și a sânge pulsând.
Din vol. “Eterna căutare”
Sunt singur prin tăcere și ruine
De gânduri și de vise destrămate
Ce-n minte se învârt învolburate
Ca niște cioburi de oglindă sparte
Ce poartă, fiecare, mici destine
Și viața le desparte.
Din zborul lor, rețin doar o frântură
De fericire sau de întristare
Și mă opresc, pe rând, la fiecare
Cu lacrimile-n suflet și răbdare
Privindu-le cu dragoste și ură
Cu frică de uitare.
Sunt amintiri frumoase dintr-o vreme
Când totul înflorea, ca-n primăvară,
Iar noi eram cu gândul la o vară
Cu multe flori, în care-o să ne-ascundem,
Îndrăgostiți cu-apucături boeme,
În ele să pătrundem,
Să devenim parfumul lor mirific,
Să ne-adăpăm din picături de rouă,
Să ne mințim că ne vorbește nouă
Natura toată ce ne înconjoară
Iar eu, pe-altarul tău să îmi sacrific
Corola-n fapt de seară.
Sunt cioburile dintr-o altă vreme,
Când frunzele cădeau sub bruma rece
A toamnei ce în iarnă se petrece
Și le privește, parcă-ntr-un răsuflet,
Cu ochi atinși de groaznice blesteme;
Înghețul dintr-un suflet.
E-o volbură de cioburi și de gânduri,
De amintiri, dureri sau fericire,
A dragostei eternă zvârcolire,
A unei inimii care-n piept se zbate ...
Mi se aștern în minte rânduri-rânduri
Și nu pot fi uitate.
Din vol. “Gândul pierdut”
Pășești prin toamna care-a așternut
un ruginiu frumos, de frunze moarte,
iar mersul tău le-atinge-n scurt sărut,
foșnindu-le cu pas ce le desparte.
Acum, nu mai contează dac-au fost
sub razele de soare împreună:
și-au împlinit menirea și un rost,
iar vremea lor a trebuit s-apună.
Covorul ce-au format și un apus
ce te alintă în culori de seară,
te fac să te așezi, cu gândul dus,
și lacrimi, printre pleoape, să-ți apară.
Sunt amintirile ce s-au trezit
și, prin străfunduri, caută ieșire,
dar ochii tăi deja s-au limpezit
în seara unei toamne de iubire.
Privești apusul, frunzele, și-un cer
cu norii albi, pufoși, lipsiți de țel
în lipsa vântului-corăbier,
te uiți la ceas și-aștepți să vină el.
Din vol. "Chipul iubirii"
Eu nu vă vreau și nu mai cred în voi,
Urmași de comuniști și de ciocoi!
Nimic din ce-ați promis nu ați făcut,
Iar țara e de nerecunoscut.
Era a noastră – ați luat-o voi
Cu mâinile murdare de noroi
Și doar v-ați prefăcut că vă certați
Acolo, sus, în timp ce ne furați.
Scoteați pe guri și flăcări și scântei,
Doar-doar să auziți un “Alelei!”
Ca la haiduci ori feți-frumoși sau zmei,
Dar oamenii zic la Satană: “Piei!”
Ați început, deja, să ne rugați
Să credem că ne sunteți, încă, frați,
Și tot ce vreți e să ne fie bine,
De ne-ntrebăm: Pământul, cum vă ține?
Din vol. “Eterna căutare”
Când îmi vorbești, cuvântu-ți e-o caldă adiere
Ce îmi aduce-n suflet miresme și fiori,
Un murmur de iubire, extazul alteori,
Un tril ce se topește în clipe de plăcere.
Privirea-ți visătoare, m-atrage ca o rază
Pornită să-i răspundă sclipirii dintr-o stea
Ce îmi zâmbește, tristă, și pare-a fi a mea
În nopțile când visul, doar stelele-mi veghează.
Apleacă-ți chipul mândru, privește-mă, vorbește,
Fă-mi viața paradisul pe care l-am dorit,
Și prelungește-o până, în timpul nesfârșit,
O clipă, cea a noastră, în alte vieți va crește.
Din vol. “Eterna căutare”
Că “Zece”-aș vrea să-mi fie nu doar titlu,
Vă spun acum senin, cu “modestie”,
Dar tare mi-ar plăcea: zece să fie
Și-o notă pe volum (ca un subtitlu).
Să vă explic de ce e titlul “Zece” ?
E simplu: zece strofe-au fost de-ajuns
Ca, în poem de-au fost, să fi pătruns
În noul meu volum și ... să nu plece.
Dar unele poeme, cu ardoare,
Deși erau mai lungi decât am vrut,
Au fost bine-venite, și-au avut
Bilet cu “Doi ori zece”, la intrare.
Iar spre final, venite-așa, puhoi,
Spunându-mi că-s frumoase, vor și ele,
Au mai intrat, din versurile mele,
Și poezii de “Zece supra doi”.
Din vol. “Zece”
Sunt doar oglinda unei muze
Ce-mi e, în inimă, văpaia,
Îi sorb cuvinte dintre buze
Și-i sunt pământ când ea e ploaia.
Eu sunt doar cel ce-n vers transcrie
Simțirea ei, simțirea noastră,
Sunt muritorul ce-o îmbie
Să-i poarte mantia albastră,
C-un cântec trist ori c-o ofrandă
Pe un altar din care curge
Un mir cu-aromă de lavandă
În foc de zbateri demiurge.
Dansez cu iele și naiade,
Alerg cu gândul printre stele,
Adun ideile nomade
În versuri calde sau rebele
Și mă visez în vechi izvoade
Păzite-n temple de vestale,
Scriind poeme cu arcade
Sub care-mi ninge cu petale.
Din vol. “Călător prin gânduri”
Priveai un film, o scenă oarecare,
atunci când m-ai vrăjit, în întuneric,
în sala care îmi părea prea mare,
nepotrivită unui chip homeric.
Uitasem de actori, de acțiune,
de muzica din film, de tot, de toate,
și mă simțeam cuprins de slăbiciune
în fața unui imposibil “poate”.
Tu, m-ai simțit și m-ai privit o clipă
cu ochi mirați, din care o scânteie,
pierdută parcă neatent, în pripă,
a desfăcut o poartă, ca o cheie
pe care sufletu-mi, avid de tine,
eliberat de lacătul de frică,
s-a transformat în gând ce nu se-abține
și s-a-ndreptat, tiptil, ca o pisică,
să-ți mângâie șuvița de la tâmplă,
să te-nfioare sărutând cercelul,
să vadă, curios, ce se întâmplă
când îți atinge, nevăzut, rimelul,
apoi, pe buze apăsând sărutul
pe care-l așteptai, înfiorată,
a pus un semn ce prevestea-nceputul
pe noul drum spre ... unde-am fost odată.
A fost sărutul-vis simțit de gândul
ce ar fi vrut, cu tine, să rămână,
dar, un final de film întrerupându-l,
ne-a-ndepărtat ... ținându-ne de mână.
E mult sau e puțin de-atunci? – nu-mi pasă
cât timp, în sufletele noastre gânduri,
iubirea strălucește și nu lasă
cuvinte ne’nțelese printre rânduri.
Iar vraja s-a păstrat. Privirea-mi spune
când sufletul ți-e trist, sau strălucește,
și-atunci al meu, în zbor de-o fracțiune,
ți-l ia în brațe, strâns, și îl iubește.
Era un film, iar scena ... oarecare,
atunci când m-ai vrăjit cu o privire,
și totul, de atunci, e o urmare
a întâlnirii ce-a adus iubire.
Din vol. "Zece"
Poate că zăpada va putea să șteargă,
În adânc de clipe, toate câte dor
Și își va așterne-n strat amăgitor
Albul ne-ntinării peste lumea largă.
Nimeni n-o să vadă clipele ascunse
În adâncul rece-al stratului de nea,
Nimeni n-o s-audă clipa ce plângea
Printre rugi de frunze veșnic nerăspunse.
Poate că, sub stratul ce se va așterne,
Sufocată-n gândul unei îndoieli,
În sămânța vie-a ultimei greșeli,
Frigul va pătrunde cu-ale sale berne
Și, din întuneric, dintr-un somn de moarte,
Din pământul rece, nu vor încolți
Urmele durerii – toate vor muri,
Nimeni să le știe, nimeni să le poarte.
Va veni zăpada, cu povești să cearnă
Peste-o lume-n care viața bate-n piept
Și-o așteaptă, iară, să-și reintre-n drept,
Cum a fost pe vremuri, cum n-a fost de-o iarnă.
Din vol “Eterna căutare”
Daniel Vișan-Dimitriu 